Teos episodul 4 - CĂDEREA

Răspunsuri pentru adventiști

In aceasta notita vom prezenta o serie de pasaje din Scripturi asupra personalitatii Duhului Sfant si interpretarea actuala care o face adventismul asupra acestuia. In continuarea fiecarui text vom lasa un citat al spiritului profetic, si vom vedea ca exista un mare contrast intre ceea ce interpreta Ellen White si ceea ce se invata astazi.

1. Duhul deaspura apelor

Gen.1,2 - Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor.

Interpretare: Duhul care se misca deaspura apelor este a treia persoana a Dumnezeirii.

EGW: ”Dar cand va veni Spiritul adevarului, El va va conduce in tot adevarul. Numai prin intermediul ajutorului acestui Spirit ce era la inceput si se misca pe deaspura apelor, acel Cuvant prin care toate lucrurile au fost facute, acea Lumina adevarata ce lumineaza pe toti oamenii, se poate interpreta corect marturia stiintei. Numai prin conducerea Sa se pot descoperi adevarurile cele mai profunde.”(Educatie,cap.Stiinta si Biblia).

2. Sa facem omul

Gen1,26 - Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”

Interpretare: Cand Dumnezeu zice sa facem, sunt cele trei persoane vorbind.

EGW: ”Înainte de răzvrătirea lui în cer, Lucifer a fost un înger înălțat și slăvit, următorul în rang după Fiul prea iubit al lui Dumnezeu. Înfățișarea lui, ca și a celorlalți îngeri, era blândă și exprima fericire. Fruntea lui era înaltă și lată, arătând un intelect plin de putere. Înfățișarea lui era perfectă, iar statura nobilă și maiestuoasă. Dar cand Dumnezeu a zis Fiului sa facem om dupa chipul nostru, Satana a simtit invidie fata de Isus. A dorit sa fie consultat asupra creatiunii omului si pentru ca aceasta nu i s-a permis, s-a umplut de manie si ura. A dorit sa primeasca cele mai mari onoruri dupa Dumnezeu in cer.” (Scrieri timpurii,cap. Caderea lui Satana)
”Nici chiar îngerilor nu li s-a îngăduit să fie părtaşi la consfătuirile dintre Tatăl şi Fiul atunci când s-a statornicit planul mântuirii.” (Mărturii pentru comunitate vol.8, pagina 279. (original engleză pagina 278).

3. Sa coboram si sa le incurcam limbile

Gen11,7 - Haidem! să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!”

Interpretare: Cand zice ”sa coboram”, se refera la Tatal, Fiul si Duhul Sfant.

EGW: ”S-au rasculat impotriva lui Dumnezeu, dar El nu a permis sa se desavarseasca lucrarea lor. Turnul deja ajungea la o mare inaltime cand Domnul a trimis doi ingeri pentru a le incurca munca lor. Au fost insarcinati cativa oameni pentru a primi indicatii despre ceea ce munceau pe inaltimi si pentru a cere materiale de asa maniera incat primul comunica cu al doilea, iar acesta cu al treilea pana ce cererea ajungea la cei ce se aflau jos. Pe masura ce mesajul ajungea de la unul la celalalt in coborarea sa, ingerii au incurcat limbiile lor, si cand cererea ajungea la lucratorii ce se aflau jos, au trimis material ce nu era solicitat. Dupa aceasta lucrare laborioasa, materialele ajungeau la muncitorii aflati pe inaltime, insa nu era ceea ce asteptau. Iritati si maniosi au reprosat atunci celor care pareau vinovati.” (Istoria mantuirii, cap.Turnul Babel).

4. Duhul ca un porumbel

Ioan1,32 - Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El.

Interpretare: La botezul lui Hristos s-a manifestat Duhul ca a treia persoana a Dumnezeirii.

EGW: ”Îngerii nu ascultaseră niciodată înainte o astfel de rugăciune. Ei sunt gata să ducă la Comandantul lor iubit un mesaj de asigurare și mângâiere. Dar nu, Însuși Tatăl va răspunde cererii Fiului Său. Razele slavei Sale pornesc direct de la tron. Cerurile sunt deschise și deasupra capului Mântuitorului coboară ceva, ca un chip de porumbel, din cea mai curată lumină — emblema potrivită Lui, cel blând și smerit.” (Adevarul despre Îngeri,pag 169)

5. Hula impotriva Duhului Sfant

Marcu3,29 - Dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.”

Interpretare: Oricine care nu recunoaste Duhul Sfant ca a treia persoana a Dumnezeirii, nu primeste iertare.

EGW: ”Nimeni nu are nevoie sa considere pacatul contra Duhului Sfant ca ceva misterios si indefinibil. Pacatul contra Duhului Sfant este pacatul respingerii continue a raspunde invitatiei la pocainta. Daca refuzati sa credeti in Isus Hristos ca Mantuirorul vostru personal semnifica ca iubiti atmosfera ce inconjura pe primul mare apostaziat. Alegeti atmosfera care inconjoara pe Tatal si pe Fiul, si Dumnezeu va va permite sa o aveti.”(Review and Herald,29 iunie 1897, A fin de Conocerle, pag.239)
"Cea mai obişnuită manifestare a păcatului contra Duhului lui Dumnezeu este continua neglijare de a asculta invitaţia cerului la pocăinţă. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii şi spre păcatul împotriva Duhului lui Dumnezeu. Lepădând pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitaţia harului, şi noi putem comite aceeaşi greşeală. Noi Îl insultăm pe Domnul vieţii şi-L facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana şi în faţa universului ceresc, atunci când nu mai ascultăm de solii Lui împuterniciţi şi ascultăm în schimb de agenţii lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare şi, în cele din urmă, va pierde orice dorinţă de împăcare cu Dumnezeu." (Hristos Lumina Lumii, pag.324).

6. Un alt Mangaietor

Ioan14,16 - Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac.

Interpretare: Cuvantul ”altul” implica ca nu se trateaza de Isus Hristos insusi, ci de a treia persoana a Dumnezeirii

EGW: ”Nu exista alt Mangaietor ca Hristos asa de bland si ascultator. El este miscat de sentimentele si slabiciunile noastre. Spiritul Său vorbeste inimii. Circumstantele ne pot separa deprietenii nostri; vastul si tulburatul ocean se poate agita intre noi si ei. Desi există o prietenie sincera, poate ca nu vor putea sa o demonstreze fata de noi daruindu-ne gratitudine. Dar nici o circumstanta si nici o distanta nu ne poate separa de Mangaietorul ceresc. Oriunde am fi, oriunde am merge, mereu este cu noi, Cineva care este in locul lui Hristos pentru a actiona. Mereu se afla la dreapta noastra pentru a ne oferi cuvinte dulci si amabile, pentru a ajuta, sustine, apara si reinviora. Influenta Spiritului Sfant este viata lui Hristos in inima. Acest Spirit lucreaza inauntru si prin intermediul fiecaruia care primeste pe Hristos.” (Dumnezeu ne ingrijeste, 14 Mai).
„În ziua de Rusalii, Mângâietorul făgăduit a coborât şi puterea din înălţimi a fost dată, iar sufletele credincioşilor vibrau de prezenţa conştientă a Domnului lor înălţat.“ GC 351
"Impovarat de natura umană, Hristos nu putea sa fie in fiecare loc in mod personal; de aceea era in interesul lor ca El să-i părăsească, să meargă la Tatăl Său, si să trimită Duhul pentru a fi succesorul Său pe pământ. Duhul Sfânt este El Însuși dezbrăcat de personalitatea umanitatii, si astfel independent. El se putea prezenta pe Sine ca prezent in toate locurile prin Duhul Său, ca Omniprezent..." (Ms 5a, 1895).

7. In numele Tatalui Fiului si Duhului Sfant

Matei28,19 - Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Interpretare: Acestea sunt cele trei nume ale persoanelor Dumnezeirii.

EGW: ”Cei ce sunt botezati in triplul nume al Tatalui, Fiului si Duhului Sfant, cand intra in viata crestina, declara public ca au acceptat invitatia ”Iesiti din mijlocul lor si departati-va, zice Domnul, si nu va atingeti de ce este necurat, si Eu va voi primi, si voi fi pentru voi Tata, si voi veti fi fii si fiice, zice Domnul cel Atotputernic”. ”Deci, preaiubitilor, avand asemenea fagaduinte sa ne curatim de toata intinaciunea carnii si a duhului, perfectionand sfintirea in frica de Domnul.” 2 Cor.6,17.18; 7,1” (Harul minunat, cap.Rolul botezului).
”Acesti frati nu cunosteau nimic despre misiunea Spiritului Sfant. Cand Pavel i-a intrebat daca au primit Spiritul, ei au raspuns: ”Nici macar nu am auzit daca există Spiritul Sfant.” ”Cum ati fost botezati?”a intrebat Pavel, iar ei au raspuns: ”In botezul lui Ioan.”...El le-a spus cum Domnul vietii a daramat barierele mormantului, si S-a ridicat triumfator al mortii. A repetat trimiterea Mantuitorului data ucenicilor: ”Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant. De aceea duceti-va si invatati toate neamurile, botezandu-i in numeleTatalui, si al Fiului si al Spiritului Sfant” (Mat.28,18.19). Le-a vorbit de asemenea despre promisiunea lui Hristos de a trimite Mangaietorul, prin a carui putere se vor realiza puternice semne si preziceri, si a descoperit cat de glorios s-a implinit aceasta fagaduinta in ziua Cincizecimii. Cu profund interes si foarte multumitori, fratii au ascultat cuvintele lui Pavel. Prin credinta au acceptat minunatul sacrificiu ispasitor al lui Hristos si L-au primit ca Mantuitor. Atunci au fost botezati in Numele lui Isus; ”si dupa ce Pavel si-a pus mainile peste ei, au primit de asemenea botezul Spiritului Sfant, prin care erau capacitati a vorbi in limba altor natiuni si de a proroci.” (Faptele Apostolilor,cap.Efes)
”Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui DumnezeuTatăl.”Coloseni3,17

8. Anania minte Spiritul Sfant

Fapte5,3.4 - Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum s-a putut naşte un astfel de gând în inima ta? N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.”

Interpretare: A mintit Spiritul Sfant si a mintit pe Dumnezeu, de aceea Duhul Sfant este un Dumnezeu. Este Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant.


EGW: ”În încercarea de a-i înșela pe oameni, Anania și Safira L-au mințit pe Dumnezeu. „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.”(Sfaturi privind administrarea crestina a vietii,pag.334)
”Apostolii aveau de luptat cu aceia din biserică ce pretindeau că sunt evlavioși, în timp ce în ascuns nutreau nelegiuirea. Anania și Safira lucrau de partea înșelătorilor, pretinzând că aduc o jertfă întreagă pentru Dumnezeu, în timp ce erau lacomi, reținând o parte pentru ei. Duhul adevărului a descoperit apostolilor adevăratul caracter al acestor frați cu numele, iar judecățile lui Dumnezeu au curățit biserica de această pată. Această dovadă categorică a cercetării Duhului lui Hristos în biserică semăna groaza printre fățarnici și făcătorii de rele.”(Tragediaveacurilor, pag.44).

9. Duhul Sfant mijloceste

Romani 8,26 - Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.

Interpretare: Duhul Sfant geme si mijloceste, de aceea este alta persoana aparte de Tatal si Fiul.

EGW: ”Spiritul Sfant formuleaza toata rugaciunea sincera. Am descoperit ca in toate mijlocirile mele, intervine pentru mine si pentru fiecare dintre sfinti. Mijlocirea lui va fi mereu fundamentata in vointa lui Dumnezeu si niciodata nu va intrece in ceea ce este desemnat. ”Spiritul ne ajuta in slabiciunile noastre” (Rom.8,26). Fiind Dumnezeu, Spiritul cunoaste mintea Celui Preainalt. De aceea, infiecare rugaciune, fie ea in favoarea bolnavilor sau alte necesitati, vointa lui Dumnezeu este respectata. ”Cine dintre oameni stie lucrurile omului, daca nu spiritul omului care este in el? Tot asa nimeni nu cunoaste lucrurile lui Dumnezeu, decat Spiritul lui Dumnezeu” (1 Cor.2,11) Isus asteapta sa sufle asupra tuturor ucenicilor Săi, si sa le dea inspiratia Duhului Său plin desfintenie si sa tranfere influenta vitala de la El Insusi la poporul Său. El ii va face sa inteleaga ca de acum inainte nu mai pot sluji la doi stapani. Vietile lor nu pot fi impartite. Hristos va trai in agentii Săi umani, va lucra prin facultatile lor. Vointa lor trebuie sa fie supusa vointei Lui, ei trebuie sa actioneze cu spiritul Lui, pentru ca sa nu mai fie ei cei care traiesc, ci Hristos care locuieste in ei. Isus cauta sa intipareasca asupra lor gandul ca, dandu-le Duhul Sau cel Sfant, le da slava pe care Tatal i-a dat-o Lui, pentru ca El si poporul Lui sa fie una in Dumnezeu.” (Semnele Timpului, 3 octombrie 1892).
”Duhul Său „mijlocește pentru noi cu suspine negrăite”. Pentru că „toată firea suspină și suferă durerile nașterii” (Romani 8, 26.22), inima Tatălui ceresc se frânge din compasiune. Lumea noastră este o imensă leprozerie, scena unei mizerii asupra căreia nu îndrăznim să zăbovim nici măcar cu gândul. Dacă am vedea-o așa cum este, povara ne-ar fi îngrozitoare. Cu toate acestea, Dumnezeu simte totul. Pentru a distruge păcatul și rezultatele lui, El L-a dat pe Preaiubitul Său și a făcut cu putință să stea în puterea noastră, prin cooperarea cu El, să punem capăt acestei scene a nenorocirii. „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul.” Matei 24,14.”(Educatie,pag. 263)
„Duhul este cel care dă viaţă, carnea nu este de nici un folos; cuvintele pe care vi le spun Eu, ele sunt duh şi viaţă.” Hristos nu se referă aici la doctrina Sa, ci la Persoana Sa, la divinitatea caracterului Său.” (RH 5 Aprilie, 1906)
“Ei au un singur Dumnezeu, un singur Mântuitor, şi un singur Spirit - Spiritul lui Hristos - care trebuie să aducă unire în rândurile lor.” (9T 195) 
Duhul Sfânt este prezența continua si universală a lui Isus atât pe pământ, cat şi în inima copiilor lui Dumnezeu. Acest spirit din inima ne face sa strigăm, ca si Isus: ”Ava!”, adică Tată! Acest spirit al lui Hristos este cel care dă viata duhului nostru, îl schimba si îl modeleaza după chipul si asemănarea lui Hristos. (Galateni 4,6)
Pentru că ”Hristos in noi este nădejdea slavei”!

MENORAH - Sfesnicul cu sapte brate

Sfeşnicul este descris în Ex. 25,31-40, şi rapoartele Vechiului Testament ne informează că în templul lui Solomon au fost aşezate zece asemenea sfeşnice (2Cron. 4,7). Dar nu avem nici o informare directă privitoare la simbolismul lor. Sfeşnicul avea o funcţie practică: să facă lumină în prima încăpere a sanctuarului pentru slujbele preoţeşti. Mulţi dintre comentatorii Bibliei se mulţumesc cu această funcţie practică, fără a încerca să găsească corespondenţe şi dimensiuni spirituale ale simbolismului probabil legat de sfeşnic. Alţii, însă, sunt preocupaţi de similitudinea poruncii divine privitoare la întreţinerea sfeşnicului, care arată asemănări vădite cu rostul şi sensul celorlalte obiecte. “Porunceşte copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic undelemn curat de măsline tescuite, ca să ţină candelele aprinse neîncetat. Aaron să-l pregătească dincoace de perdeaua dinlăuntru, care este înaintea mărturiei, în cortul întâlnirii, pentru ca să ardă neîncetat de seara până dimineaţa în faţa Domnului. Acesta este o lege veşnică pentru urmaşii noştri. Să aşeze candelele în sfeşnicul de aur curat, ca să ardă neîncetat înaintea Domnului” (Lev. 24,1-4).
Interpretarea simbolului legat de funcţia sfeşnicului, în parte depinde de înţelegerea termenului ebraic tamid = neîncetat. Termenul poate puncta şi alt sens: neîntrerupt, sau regulat, dar într-o succesiune întreruptă; se mai traduce şi prin: întotdeauna, în permanenţă, veşnic. În sinagogile de astăzi arde flacăra veşnică, numită ner tamid. Comentatorii care înclină spre sensul unei regularităţi întrerupte , se referă la prezicerea din text: de seara până dimineaţa care se afla scris încă în alte trei fragmente similare: Ex. 27,21; 2Cron. 13,11; 1Sam. 3,3., din care reiese că lămpile ardeau numai noaptea. Iosephus Flavius este reprezentantul opiniei iudaice, influenţată de mitologia astrală babiloniană, conform căreia cele şapte braţe ale sfeşnicului ar reprezenta cele şapte planete vizibile pentru ochiul liber (Antichităţi iudaice, III, 7,7). Dar trebuie să respingem categoric orice speculaţie cosmologică, deoarece cultul israelian poate fi înţeles numai de pe poziţiile istoriei salvării.
Alţi teologi pun sensul termenului tamid în legătură cu lămpile ce ard neîncetat şi argumentează că ele ardeau ziua şi noaptea. Frazeologia folosită, “de seara până dimineaţa” vrea să exprime că lămpile au fost aprinse iniţial seara, iar dimineaţa erau pregătite (Ex. 30,7-8), ceea ce ar însemna că fraza se referă la timpul şi nu la durata iluminării. În versetul 7 se foloseşte verbul iatab = a fi bun, potrivit; la Hif il = a face bun a potrivi, a pregăti. Astfel propoziţia exprimă faptul cert că dimineaţa lămpile trebuiau pregătite, potrivite, probabil că li se puneau ulei şi se îndepărta partea arsă a fitilurilor. În fiecare seară preotul“aşeza candelele. În text se foloseşte Nif al-ul verbului alah, a se ridica. În construcţia în care apare verbul, traducerea ar putea fi: “a face ca flacăra să se ridice”. Oare, sensul textului ar fi că dimineaţa se pregăteau candelele şi seara se aprindeau? În orice caz, atât seara, cât şi dimineaţa ceva se făcea cu candelele! Concluzia unora este că se ţineau constant în stare de iluminare. Punctul de vedere care intuieşte în termenul tamid exprimarea arderii continue, este puternic sprijinit de forma artistică a sfeşnicului. Sfeşnicul este privit ca un copac silizat, simbolizând, probabil, pomul vieţii. Studiile recente făcute pe tema aceasta reafirmă că forma sfeşnicului, ca o expresie a vieţii vegetale, este în armonie cu “tema vieţii” prezentă oriunde în scrierile ebraice antice, sau de altfel, este şi tema culturilor antice din Orientul Apropiat. Se argumentează că în sanctuar, care era locuinţa lui Dumnezeu, tema vieţii portretizată de menorah cu cele şapte braţe şi candelele care ardeau simbolizau divinitatea însăşi. Aceasta, în locul imaginii unui idol, cum s-au găsit în templele păgâne epocale, simbolizau Dumnezeirea în sanctuarul israelit. Se sugerează ca o idee similară că lămpile care ard pe sfeşnic ar fi un “rug aprins” convenţionalist, ca o imortalizare a lui Dumnezeu cu Moise şi astfel, un simbol al lui IAHVEH.
Poziţii certe vin să susţină opinia că sfeşnicul simbolizează prezenţa lui Dumnezeu, sau cel puţin unele aspecte sau caracteristici ale Divinităţii.

(a). Viziunea despre sfeşnic dată lui Zaharia (Zah. 4,1-4).

Acest menorah nu avea forma aceluia făcut pentru uzul tabernacolului. Dar avea şapte candele, iar simbolismul lui a fost împrumutat în mod evident de la sanctuar. Doi măslini alimentau prin nişte ţevi candelele cu ulei.
Uleiul simboliza Spiritul Sfânt şi accentul viziunii să cadă asupra faptului că uleiul alimenta candelele fără vreo intervenţie umană. Solia adresată lui Zorobabel care avea să facă faţă greutăţilor rezidirii templului, a fost formulată în mod semnificativ: “….Nici prin putere, nici prin tărie , ci prin Duhul Meu, - zice Domnul Oştirilor (v.6). a fost un mesaj de asigurare că Dumnezeu va zădărnici obstacolele ridicate de conducătorii naţiunii în realizarea planului divin privind Israelul.
Îngerul a şi explicat semnificaţia celor şapte candele ce ard pe sfeşnic (menirah): “Aceşti şapte sunt ochii Domnului, care cutreieră pământul” (v.10). Astfel, aici, candelele trebuiesc interpretate ca reprezentând atotştiinţa şi omniprezenţa lui Dumnezeu.
Florilede migdal. Forma artistică a braţelor folosea un motiv natural din vegetaţia vie, floarea de migdal (Ex. 25,33). Numele ebraic al migdalului, soqed (se citeşte kame; khatuf: o) derivă literalmente pom veghetor, sau pom treaz, deoarece este primul pom care “se trezeşte” în primăvară ,înflorind în toiul iernii. În vedenia lui Ieremia, Domnul îl întreabă: “Ce vezi, Ieremio? El a răspuns: “Văd un veghetor” (Ier. 1,11). Galaction traduce în loc de veghetor, “creangă de migdal”. În original stă şoqed maqqel, ce poate fi tradus atât prin “creangă veghetoare”, cât şi prin “creangă de migdal”. Numele migdalului şi răspunsul lui Dumnezeu dau un joc de cuvint în ebraică; Maqqel şoked ăniroeh….Ki şoked ăni a-l dobari, laşsoto”. “Văd o ramură de pom veghetor….Căci eu veghez asupra Cuvântului Meu, ca să-l împlinesc”. (Soked, cu kameţ khatuf= migdal, şoqed, cu kholemparvum = este Qal participiu activ al verbului şakad: traducerea corectă ar da încă un nume divin participial: “Eu sunt Veghetorul asupra Cuvântului Meu, ca să-l împlinesc! “Cum migdalul care înfloreşte în ianuarie, veghează asupra naturii, care este încă “moartă” în iarnă, tot astfel în lumea păcatului şi a morţii singurul semn de viaţă este Cuvântul lui Dumnezeu . În Cuvânt este viaţă, lumea poate muri, se poate distruge, dar Cuvântul trăieşte, veghează, este treaz şi străjuind deasupra morţii, va birui în final.
Dacă procedăm la sinteza diferitelor aspecte simbolice ale sfeşnicului, unind semnificaţia formei vegetale, tema vieţii, cu semnificaţia migdalului (pom veghetor, pom treaz) şi luând în considerare interpretarea dată de înger, celor şapte sfeşnice din vedenia profetului Zaharia (ochii lui Dumnezeu ), putem trage următoarele semnificaţii simbolice: sfeşnicul simboliza în primul rând prezenţa lui Dumnezeu în sanctuar. El vroia să exprime pictural adevărul că Dumnezeu este izvorul şi susţinătorul vieţii. El este Atotştiutorul, Atotînţeleptul şi Veşnic-prezentul Dumnezeu, care veghează asupra poporului Sau (Ps.121,3-4) şi asupra împlinirii precise a Cuvântului Sau. Faptul că lămpile ardeau continuu ziua şi noaptea, în mod natural trebuia să exprime acest sens simbolic al sfeşnicului.

(b). În Noul Testament alte aspecte simbolice ale sfeşnicului.

Asemenea celor şapte sfeşnice văzute de Zaharia, Ioan descrie în Apocalipsa că el a văzut tronul ceresc al lui Dumnezeu, şi “înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu” (4,5). Contextul din Apoc. 1,4.5 asociază cele şapte duhuri cu Tatăl şi cu Hristos, ca egală sursă a harului şi a păcii, şi dă de înţeles că ele reprezintă Duhul Sfânt. Folosirea numărului de şapte, probabil, exprimă simbolic desăvârşirea Lui. Cele şapte “lămpi” sau “torţe” din faţa tronului lui Dumnezeu, trebuiau să fie similare cu sfeşnicul cu şapte braţe din sanctuarul israelit, şi cu cele şapte sfeşnice din Apoc. 1,20: “Cele şapte sfeşnice, sunt şapte Biserici”. În cazul acesta, instrucţiunea că sfeşnicul să fie făcut din “aur bătut” şi nu turnat, are o semnificaţie simbolică specifică: aurul reprezentând o realitate divină, exprimă ideea că biserica nu este o instituţie omenească, ci una divină, reprezentând Trupul lui Hristos, care datorită încercărilor şi a loviturilor pe care le primeşte în cursul istoriei ei multimilenare, va trebui să înflorească şi să devină în mod virtual, lumina lumii. (Mat.5,14-16).(Wilhelm Moldovan)

”Despre Hristos se spune că El umblă în mijlocul sfeșnicelor de aur. În felul acesta, este simbolizată legătura Sa cu bisericile. El este într-o continuă legătură cu poporul Său. El cunoaște adevărata stare a lor. El observă rânduiala, pioșenia, cum și predarea lor. Deși El este Mare Preot și Mijlocitor în Sanctuarul de sus, El este totuși reprezentat ca umblând în sus și în jos în mijlocul bisericilor Sale de pe pământ. Cu o neobosită veghere și o neîntreruptă atenție, El veghează să vadă dacă lumina vreuneia dintre santinelele Sale arde slab sau strălucitor. Dacă luminile sfeșnicului ar fi lăsate numai în grija omului, flacăra plăpândă s-ar micșora și s-ar stinge; însă El este adevăratul străjer al casei Domnului, adevăratul păzitor al curților templului. Grija Lui continuă, cum și harul Său susținător alcătuiesc izvorul vieții și luminii.”{FA 586.1}

„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: «Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă și Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur, Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu și că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăiește-te, și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.» Apocalipsa 2,1-5. În aceste versete sunt rezumate condițiile împăcării cu Dumnezeu. Prima experiență a Bisericii din Efes a condus-o la fapte bune. Dumnezeu se bucura de faptul că Biserica Sa reflecta lumina cerească dezvăluind spiritul lui Hristos prin iubire și milă. Dragostea care se afla în inima lui Hristos, dragostea care L-a determinat să se dea pe Sine însuși ca jertfă pentru omenire și să sufere cu răbdare învinuirile oamenilor, până acolo încât să fie numit demon, dragostea care L-a îndemnat să facă vindecări nemaipomenite în timpul lucrării Sale — aceasta a fost dragostea care trebuia să se descopere în viețile urmașilor Lui.”{GA 7.1}

Se va afla, în ziua răsplătirii finale, că Dumnezeu cunoaște pe fiecare pe nume. Există un martor nevăzut al fiecărei acțiuni din viață. „Știu faptele tale”, spune Acela care umblă „în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur”. Se știe ce ocazii au fost desconsiderate, cât de neobosite au fost eforturile Bunului Păstor de a-i căuta pe aceia care rătăceau pe căi strâmbe, pentru a-i aduce înapoi pe calea siguranței și a păcii. Din nou și din nou, El a făcut ca lumina adevărului Său să strălucească pe calea lor pentru ca ei să poată vedea primejdia și să scape. Dar ei merg înainte și tot înainte, pe calea cea largă, glumind și bătându-și joc, până când, în cele din urmă, timpul lor de probă se va încheia. Căile lui Dumnezeu sunt drepte și egale; și atunci când se pronunță sentința împotriva acelora care sunt găsiți în lipsă, fiecare gură va amuți.{5M 435.2}

Nu există nici o scuză pentru ca viața și credința comunităților noastre să fie atât de amorțită și de slabă. „Întoarceți-vă la Cetățuie, prinși de război, plini de nădejde!” (Zaharia 9, 12). Există putere pentru noi în Hristos. El este apărătorul nostru înaintea Tatălui. El trimite solii Săi în toate părțile stăpânirii Lui pentru a face cunoscut poporului Său voința Sa. El umblă în mijlocul bisericii Sale. El dorește să-i sfințească, să-i înalțe și să-i înnobileze pe urmașii Săi. Influența acelora care cu adevărat cred în El va fi ca o mireasmă de viață în lume. El ține stelele în mâna Sa cea dreaptă și vrea ca prin aceștia lumina Sa să strălucească în lume. În felul acesta, El dorește să pregătească pe poporul Său pentru o treaptă mai înaltă de slujire în biserica de sus. El ne-a dat o mare lucrare de făcut. Să o facem în chip desăvârșit și cu hotărâre. Să arătăm prin viața noastră ce a făcut adevărul pentru noi.{6M 418.2}

„Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur” (Apocalipsa 2, 1).
Textul acesta arată legătura Domnului Hristos cu biserica Sa. El umblă în mijlocul bisericii Sale pe toată lungimea și lățimea pământului. El o cercetează cu mult interes pentru a vedea dacă se află în acea stare spirituală care poate face să propășească împărăția Lui. Hristos este de față în fiecare adunare a bisericii Sale. El cunoaște pe fiecare persoană care e în legătură cu lucrarea Sa. Îi cunoaște pe aceia a căror inimă El o umple cu uleiul sfânt, pentru ca ei să-l poată da și altora. Aceia care duc mai departe, în mod credincios, lucrarea lui Hristos în lumea noastră, reprezentând în cuvânt și faptă caracterul lui Dumnezeu, îndeplinind scopul lui Dumnezeu pentru ei, sunt foarte scumpi înaintea Lui. Hristos are plăcere de ei, ca un om care are plăcere de o grădină îngrijită și de parfumul florilor pe care le-a sădit. {6M 418.4}

Hristos îi trimite pe solii Săi în oricare parte a domeniului Său, ca să le facă cunoscut servilor Săi voința Sa. El umblă în mijlocul bisericii Sale. El dorește să-i sfințească, să-i înalțe și să-i înnobileze pe urmașii Săi. Influența acelora care cred în El va fi în lume o mireasmă de viață spre viață. Hristos ține stelele în mâna Sa dreaptă și este scopul Său acela de a face ca lumina Sa să lumineze, prin ei, în lume. În felul acesta, El dorește să-Și pregătească poporul pentru o slujire mai înaltă în biserica de sus. El ne-a dat o mare lucrare de făcut. Să o facem în mod credincios. Să arătăm în viața noastră ce poate face harul dumnezeiesc pentru omenire.{8M 23.3}

În timp ce Domnul Isus slujește în adevăratul sanctuar de sus, prin Duhul Său cel Sfânt, El lucrează prin mesagerii de pe pământ. Aceste unelte vor îndeplini mai multe lucruri decât pagina tipărită, dacă vor porni în spiritul și puterea lui Hristos. Domnul Hristos va lucra prin slujitorii Săi, umplându-i cu Duhul Său și îndeplinind astfel față de ei făgăduința: “Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). {SS544.4}

“În timp ce Isus slujeşte în Sanctuarul de sus, El este, prin Duhul lui cel Sfânt, şi slujitor în biserica de pe pământ. Pentru ochiul fizic, El este departe, dar de fapt se împlineşte fãgăduinţa pe care El a dat-o la înălţare: "Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Mat. 28,20). În timp ce slujitorii Lui mai mici primesc putere de la El, prezenţa Lui întăritoare este totdeauna cu biserica Lui.” (DA 166)

„Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Domnul: «Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu». De aceea: «Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, zice Domnul, nu vă atingeți de ceea ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată și voi îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul cel Atotputernic”. 2 Corinteni 6:16

SCRISORI CĂTRE BISERICĂ

Scrisoarea 2
M. L. Andreason
ÎNCERCARI DE FALSIFICARE
La începutul verii anului 1957 am avut în mâna, în mod providential, cred, un exemplar al proceselor verbale ale Consiliului administratorilor fondului White, din luna mai a acestui an. Pentru cei care nu stiu nimic despre acest consiliu, pot spune ca este un mic comitet caruia i s-a încredintat custodia tuturor scrisorilor, manuscriselor si cartilor ramase de pe urma sorei White. În colaborare cu oficialii bisericii, consiliul stabileste cine va avea acces la materiale, în ce masura si cu ce scop; ce va fi publicat si ce nu; si ce materiale nu vor fi puse la dispozitia oricui.
Cea mai mare parte din munca acestui consiliu consta în examinarea si publicarea acestor scrieri, cât si recomandarea pentru publicare a unor materiale considerate ca având valoare permanenta. Aceasta munca are o mare importanta pentru biserica, întrucât numai ceea ce este aprobat de catre consiliu va vedea lumina zilei. În timpul vietii sale, sora White însasi a facut o mare parte din munca de selectare si editare, si în toate cazurile ea superviza ceea ce se facea. Stim ca orice se publica era supervizat de dânsa si avea aprobarea ei. Acum consiliul a preluat munca pe care o facea ea.
DOI OAMENI SI COMITETUL
Conform proceselor verbale amintite mai sus, în prima zi a lunii mai 1957, doi oameni, membri ai comitetului desemnat pentru a scrie cartea care avea sa apara sub numele de "Întrebari din Doctrina" au invitat consiliul sa se întâlneasca cu ei pentru a discuta o problema asupra careia se facusera unele consideratiuni la o întâlnire din ianuarie precedent. Aceasta problema avea în vedere afirmatiile sorei White cu privire la lucrarea de ispasire care se desfasoara acum în sanctuarul din cer. Aceasta conceptie nu se armoniza cu concluziile la care ajunsesera conducatorii nostri în discutiile cu evanghelicii. Pentru a întelege pe deplin importanta celor întâmplate, trebuie sa reamintim câteva lucruri.
Conducatorii adventisti au venit pentru câtva timp în legatura cu doi slujitori ai unei biserici evanghelice, Dr. Barnhouse si Mr. Martin respectiv redactorul sef al publicatiei religioase Eternity, care apare la Philadelphia, si adjunctul sau, si au discutat cu ei diverse lucruri despre doctrinele noastre. În aceste conversatii, ca si în numeroase scrisori care au circulat între ei, evanghelicii au ridicat obiectii serioase asupra unor aspecte ale credintei noastre. Cea mai importanta problema a fost daca adventistii pot fi considerati crestini câta vreme sustin puncte de vedere cum sunt: doctrina sanctuarului, cele 2300 de zile, anul 1844, judecata de cercetare si lucrarea de ispasire a lui Hristos în sanctuarul ceresc dupa 1844. Oamenii nostri si-au exprimat dorinta ca Biserica Adventista sa fie socotita drept una dintre bisericile protestante, o biserica crestina, si nu drept o secta .
Cele doua grupuri au petrecut "sute de ore" studiind si s-au scris multe sute de pagini. Evanghelicii au vizitat cartierul nostru general din Takoma Park, iar oamenii nostri au vizitat Philadelphia si au fost oaspetii Dr. Barnhouse acasa la el. Periodic, alti oameni erau chemati la consultari asupra unor probleme cum ar fi Vocea Profetiei si periodicele noastre, toate acestea cu scopul de a descoperi ce obstacole stau în calea recunoasterii bisericii noastre ca denominatiune crestina. Dupa discutii lungi si tergiversate, cele doua parti au ajuns în cele din urma la un acord lucrativ, si desi evanghelicii au înca obiectiuni asupra unora din doctrinele noastre, sunt dispusi ca ne recunoasca drept crestini. Ramâne sa facem câteva schimbari în unele din cartile noastre privind "semnul fiarei" si, de asemenea, "privind natura lui Hristos pe când era în trup". Eternity, septembrie 1956.
A fost adus "în atentia functionarilor Conferintei Generale, ca situatia sa poata fi remediata si astfel de publicatii sa poata fi corectate". Corecturile au fost facute si "aceasta actiune a adventistilor de ziua a saptea este sugestiva pentru alti pasi similari care urmeaza sa fie facuti ulterior". Ibid. Nu suntem informati care alte carti au fost "remediate si corectate". Evanghelicii au publicat un raport al discutiilor lor cu adventistii în Eternity, de unde au fost luate citatele de mai sus. Dr. Barnhouse afirma ca ei si-au luat precautia de a prezenta manuscrisul adventistilor, pentru a nu se strecura vreo eroare sau neîntelegere. Adventistii nu au publicat raportul. Pâna la Sesiunea Conferintei Generale de anul trecut, problema n-a fost discutata. Doar câtiva stiu ca au avut loc consultari cu evanghelicii. Se sopteste ca liderii nostri au avut convorbiri cu evanghelicii, dar unii considera ca acestea sunt doar zvonuri. Cei câtiva care stiu se abtin sa-si dea cu parerea. Pare sa existe o conspiratie pentru pastrarea secretului.
Pâna acum nu stim, si nici nu banuim cine a purtat convorbirile cu evanghelicii. Nu stim, si nici nu banuim cine a scris "Întrebari din doctrine". Cercetari serioase n-au dus la nici un rezultat. Nu stim, si nici nu banuim ce schimbari s-au facut, si în ce carti, cu privire la semnul fiarei si la natura lui Hristos pe când era în trup. Nu stim cine a autorizat scoaterea din Lectiunile Scolii de Sabat pentru trimestrul II din 1958, a capitolului 13 din Apocalipsa, care se referea la semnul fiarei. Dr. Barnhouse raporteaza ca "pentru a evita acuzatiile evanghelicilor" adventistii "au elaborat aranjamente" care intereseaza Vocea Profetiei si Semnele Timpului. Ce s-a pus la cale nu stim si nu ni se spune. Nu putem avea un raport detaliat? Ne mira, de asemenea, cum se poate întâmpla ca un slujitor al unei alte denominatiuni sa aiba un cuvânt de spus în ceea ce priveste modul cum ne conducem noi treburile. Au abdicat conducatorii nostri? Cum se face ca ei se consulta cu evanghelicii si îsi tin propriul popor în întuneric?
CE S-A ÎNTÎMPLAT LA CONFERINTE?
Pentru a raporta despre aceasta ne limitam aproape în întregime la cele publicate în Eternity. Subiectul cel mai discutat la aceste conferinte a fost cel al sanctuarului. Dr. Barnhouse a fost sincer în aprecierea sa asupra acestei doctrine. El a avut obiectii mai ales asupra judecatii de cercetare, pe care o caracteriza ca fiind "cel mai colosal fenomen psihologic de salvare a aparentelor din istoria religioasa". Mai târziu, el a numit-o "neînsemnata si aproape naiva doctrina a judecatii de cercetare" si spunea ca "orice efort de a o sustine este perimat si inutil". Eternity, septembrie 1956.
Discutând despre explicatia lui Hiram Edson asupra dezamagirii de la 1844, Dr. Barnhouse spunea ca presupunerea ca Hristos "are de facut o lucrare în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe pamânt… este o idee omeneasca, pentru salvarea aparentelor (pe care) unii adventisti neinformati…au dus-o la extreme fantastice. Mr. Martin si cu mine i-am auzit pe conducatorii adventisti spunând, hotarât, ca ei resping toate aceste idei extremiste. Au spus-o în termeni foarte clari. În plus, ei nu cred, asa cum gândeau unii dintre înaintasii lor, ca lucrarea de ispasire a lui Isus nu s-a încheiat la Calvar, si ca El ar oficia o slujba preoteasca începând din 1844.Aceasta idee este de asemenea categoric respinsa". Ibid.
Retineti aceste afirmatii: Ideea ca Hristos "are o lucrare de facut în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe acest pamânt… este o idee omeneasca pentru salvarea aparentelor" si "Mr. Martin si cu mine i-am auzit pe conducatorii adventisti spunând hotarât ca de resping toate aceste idei extremiste. Si au spus-o în termeni foarte clari".
Cred ca s-ar cuveni ca biserica noastra sa aiba o declaratie clara din partea liderilor nostri, care sa confirme daca Dr. Barnhouse si Mr. Martin spun adevarul când sustin ca i-au auzit pe conducatorii nostri spunând ca ei resping ideea ca Hristos are de facut o lucrare în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe pamânt. Aceasta problema necesita un raspuns foarte clar.
TENTATIVE DE FALSIFICARE
Înainte de a continua relatarea celor petrecute la conferinte, haideti sa ne întoarcem la cei doi oameni care, în prima zi a lunii mai 1957 s-au întâlnit cu Consiliul de administratie al fondului White pentru a le cere sfatul si, de asemenea, pentru a le face o sugestie. Acesti oameni cunosteau bine declaratiile facute de Dr. Barnhouse si Mr. Martin despre faptul ca ideea slujirii lui Hristos în Sfânta Sfintelor fusese total renegata. Aceste declaratii fusesera publicate de câteva luni, la acea vreme, si nimeni nu protestase. Oricum, cei doi oameni nu aveau nevoie de declaratia publicata, deoarece amândoi luasera parte la discutiile cu evanghelicii. Mai ales unul dintre ei avusese o contributie remarcabila la aceste conferinte, îl vizitase pe Dr. Barnhouse la locuinta sa si vorbise în bisericile pastorite de Dr. Barnhouse, la invitatia acestuia. El era unul dintre cei patru oameni care dusesera greul discutiilor, si a fost cel ales pentru a-l însoti pe Mr. Martin în turul sau pe coasta de vest pentru a vorbi în bisericile noastre. Era foarte apreciat de catre Dr. Barnhouse. De altfel, sentimentul era reciproc.
În perioada în care cei doi oameni au vizitat pentru prima oara arhivele White, în Ministry aparusera o serie de articole despre care se pretindea ca ar prezenta "punctul de vedere adventist asupra ispasirii, confirmat, iluminat si clarificat de Spiritul Profetic". În editia din februarie 1957 apare afirmatia ca "sacrificiul de pe cruce constituie ispasirea completa, desavârsita si finala pentru pacatele omenirii. Aceasta declaratie este în armonie cu credinta conducatorilor nostri, asa cum îi citeaza Dr. Barnhouse. Este de asemenea în armonie cu o declaratie semnata de un înalt slujitor al bisericii într-o scrisoare personala: "Nu puteti, frate Andreasen, sa negati pretioasa învatatura ca Isus a facut la cruce o ispasire completa si arhisuficienta…Noi o vom sustine mereu, si vom continua s-o proclamam, întocmai ca si scumpii nostri înaintasi în credinta".
Ar fi interesant de vazut cum si-ar putea proba scriitorul aceasta afirmatie. Cert este ca înaintasii nostri n-au crezut si n-au proclamat niciodata acest lucru. Ei nu credeau ca lucrarea de la cruce a fost completa si suficienta. Ei credeau ca pretul de rascumparare a fost platit si aceasta este mai mult decât suficient; dar ispasirea finala necesita intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor în 1844. Astfel au predicat si au crezut întotdeauna adventistii si aceasta este cea mai veche si mai solida doctrina pe care înaintasii nostri au crezut-o si au proclamat-o. Ei nu puteau sa predice ca ispasirea de la cruce a fost completa, desavârsita si finala, si totusi sa creada ca o alta ispasire, tot finala, va avea loc în 1844. Ar fi fost absurd si de neînteles.
Platirea pedepsei pentru pacatele noastre a fost, desigur, o parte vitala a planului de mântuire, dar nu a fost totul. O putem compara cu plasarea în Banca Cerului a unei sume suficiente pentru orice situatie si care poate fi retrasa de catre si pentru orice individ care are nevoie. Acest pret este "sângele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana"(1 Petru 1:19). Prin moartea Sa pe cruce, Isus "a platit totul"; dar aceasta pretioasa comoara devine eficace pentru noi doar în masura în care Hristos ne-o atribuie, si aceasta presupune venirea pe lume a fiecaruia din noi; deci ispasirea trebuie sa continue câta vreme se vor naste oameni. Ascultati cele ce urmeaza:
"Prin ascultarea Sa au fost acumulate resurse inepuizabile de ascultare desavârsita. Cum se face ca un asa imens tezaur nu este însusit? În ceruri, meritele lui Hristos, renuntarea la Sine si sacrificiul Sau sunt depozitate ca si tamâia, pentru a fi jertfite împreuna cu rugaciunile poporului Sau". Buletinul Conferintei Generale, vol. 3, pag. 101,102, trimestrul IV 1899. Retineti expresiile: "resurse inepuizabile", "tezaur imens … meritele lui Hristos". Aceste resurse au fost depozitate la cruce, dar nu si folosite acolo. Ele sunt "tezaurizate" si jertfite împreuna cu rugaciunile poporului lui Dumnezeu. Si în mod special dupa 1844 acest fond este utilizat din belsug, pe masura ce poporul lui Dumnezeu creste în sfintenie; dar nu poate fi epuizat; este suficient si disponibil. Ascultati din nou:
"El, care prin ispasirea Sa a pregatit pentru noi un nesfârsit tezaur de putere morala, nu va ezita sa foloseasca aceasta putere în folosul lor. El le va atribui propria Sa îndreptatire… Prin ascultarea Sa au fost acumulate resurse inepuizabile de ascultare desavârsita… când rugatorii sinceri si umili înainteaza la tronul lui Dumnezeu, Hristos împarte cu ei meritele propriei Sale vieti de ascultare desavârsita. Rugaciunile noastre sunt parfumate cu aceasta tamâie. Hristos S-a pus garant pentru a mijloci în numele nostru, si Tatal L-a ascultat întotdeauna". Ibid. În timp ce ne rugam, acum în 1959, Hristos mijloceste pentru noi si "amesteca" cu rugaciunile noastre "meritele propriei Sale vieti de ascultare desavârsita. Aceasta tamâie parfumeaza rugaciunile noastre…Si Tatal îl asculta întotdeauna pe Fiul Sau". Comparati aceasta cu declaratia din "Întrebari din doctrina", pag. 381: "(Isus) se înfatiseaza înaintea lui Dumnezeu pentru noi… Dar aceasta nu în speranta de a obtine ceva pentru noi acum sau în viitor. Nu! El a obtinut-o deja pentru noi la cruce".
Retineti imaginea: Hristos se înfatiseaza înaintea Lui Dumnezeu pentru noi. El mijloceste, dar nu obtine nimic. Oare nu cunoaste El ceea ce are deja? Nu L-a informat nimeni ca nu mai are rost sa mijloceasca? El Însusi "nu spera "sa obtina ceva acum sau în viitor. Si totusi El mijloceste, si continua sa pledeze. Ce priveliste pentru îngeri! Si se pretinde ca aceasta ar fi o învatatura adventista! Aceasta este cartea aprobata de conducatorii adventisti si raspândita în toata lumea pentru a arata ce credem noi. Dumnezeu sa ne ierte! Cum putem noi sa stam înaintea lumii si sa convingem pe cineva ca noi credem într-un Salvator în stare sa mântuiasca, daca îl prezentam ca mijlocind fara rost înaintea Tatalui?
Dar, slava Domnului, aceasta nu este o doctrina adventista. Ascultati ce spune sora White, citata mai sus: " Hristos S-a pus garant pentru a mijloci în numele nostru, si Tatal Îl asculta întotdeauna pe Fiul Sau". Aceasta înseamna crestinism, si nu altceva. În aceste conditii, putem noi sa tacem? Sora White spune: "În ultimii patruzeci de ani fiecare faza a ereziei s-a napustit asupra noastra… în special în ce priveste slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc… Va mirati ca, atunci când vad începuturile unei lucrari care ameninta sa schimbe unii dintre stâlpii credintei noastre, am ceva de spus? Trebuie sa ascult ordinul: "Înfrunt-o!". Seria B, nr.2, pag. 58.
Si din nou: "Vrasmasul sufletelor a cautat sa insufle presupunerea ca o mare reforma urmeaza sa aiba loc printre adventistii de ziua a saptea si ca aceasta reforma consta în renuntarea la unele doctrine care constituie stâlpii credintei noastre, si angajarea într-un proces de reorganizare. Daca aceasta asa-zisa reforma ar avea loc, ce s-ar întâmpla? Principiile adevarului pe care Dumnezeu, în întelepciunea Sa, le-a dat bisericii ramasitei, ar fi distruse. Adevaruri fundamentale, care au sustinut lucrarea în ultimii cincizeci de ani , ar fi considerate erori. Ar fi instituita o noua organizatie. Cartile unei noi orânduiri ar fi scrise. Un sistem de filozofie intelectuala ar fi introdus… Nimic nu ar putea sta în calea noii miscari". Ibid. pag. 54,55.
"Vom tacea de frica sa nu le ranim sentimentele? Vom pastra tacerea de frica sa nu le stricam influenta, în timp ce suflete sunt înselate?…Mesajul meu este: Nu voi mai consimti sa asist fara a protesta la pervertirea adevarului". Ibid. pag. 9, 15
ÎNTÂLNIREA DIN DATA DE 1 MAI
Ma îndoiesc de faptul ca liderii adventisti erau pe deplin constienti de multiplele referinte din lucrarile sorei White cu privire la lucrarea de ispasire care se desfasoara în sanctuarul ceresc, de la 1844 încoace. Daca ar fi fost, cum ar fi putut îndrazni sa adopte pozitia pe care au luat-o în ce priveste problema sanctuarului? Aceasta idee îsi are suportul în aparenta surpriza a celor doi oameni care au vizitat arhivele si au afirmat ca, în cercetarile lor, au " "devenit brusc constienti de declaratiile sorei White care sugerau ca lucrarea de ispasire a lui Hristos se desfasoara acum în sanctuarul ceresc". Proces verbal, 1 mai 1957, pag. 1483. De ce au devenit ei brusc constienti? Descoperirea pare sa-i fi surprins. Folosind pluralul - declaratii - ei se refera la mai mult de o singura referinta. Nu stiu cât de multe au gasit ei. Eu am gasit saptesprezece, si mai sunt, cu siguranta, si altele. Si de ce folosesc ei cuvântul "sugereaza"? Sora White face mai mult decât sa sugereze. Ea face afirmatii hotarâte. Iata câteva dintre acestea:
"La sfârsitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în locul prea sfânt din sanctuarul ceresc, pentru a încheia lucrarea de ispasire, în pregatirea revenirii Sale". Tragedia Veacurilor, pag. 422. "Hristos a sfârsit doar o parte a lucrarii Sale ca Mijlocitor pentru a începe o alta parte a acestei lucrari, si înca mijloceste cu sângele Sau înaintea Tatalui, în favoarea pacatosilor". Ibid. pag. 429.
La "deschiderea locului prea sfânt din sanctuarul ceresc, în 1844, Hristos a intrat acolo pentru a încheia lucrarea de ispasire. Ei vedeau ca Isus slujea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Sau în favoarea pacatosilor". Ibid. pag. 433.
"Hristos este reprezentat ca stând continuu la altar, oferind neîncetat sacrificiul Sau pentru pacatele lumii… Din cauza pacatuirii neîncetate, este nevoie de Mijlocitor… Isus prezinta meritele jertfei Sale pentru fiecare ofensa si orice greseala a pacatosului".MS.50, 1900.
Aceste afirmatii sunt clare. La sfârsitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos intra în Sfânta Sfintelor "pentru a încheia lucrarea de ispasire…El TERMINASE DOAR O PARTE A LUCRARII SALE ca Mijlocitor al nostru" în prima despartitura. Acum El "începe o alta parte a lucrarii Sale". El mijloceste "cu sângele Sau înaintea Tatalui". El "slujeste continuu la altar". Acest lucru este necesar "din cauza necontenitei pacatuiri". "Isus prezinta meritele jertfei Sale pentru orice ofensa sau greseala a pacatosului". Aceasta argumenteaza faptul ca ispasirea este continua, actuala. El slujeste "neîncetat…Isus prezinta meritele jertfei Sale pentru orice ofensa". "El traieste pururi ca sa mijloceasca pentru ei".(Evrei 7:25).
Putem presupune ca, atunci când cei doi oameni afirmau ca au "devenit brusc constienti de declaratiile Ellenei White care sugerau ca lucrarea de ispasire a lui Hristos se desfasoara acum în sanctuarul ceresc", ei citisera fragmentele de mai sus si poate si altele. În lumina acestei cunostinte, ce au sugerat ei sa se faca? Au dorit ei sa-si schimbe vechile opinii eronate si sa le armonizeze cu afirmatiile limpezi ale Spiritului Profetic? Nu, din contra, ei "au sugerat membrilor consiliului sa introduca în anumite carti ale Ellenei White unele note de subsol sau unele note - anexa care sa explice pe larg întelegerea noastra privind diferitele faze ale lucrarii de ispasire a lui Hristos". Proces verbal, pag 1483.
Judecati aceasta uluitoare afirmatie. Ei admit ca sora White afirma ca "lucrarea de ispasire a lui Hristos se desfasoara acum în sanctuarul din ceruri" si apoi propun sa se insereze, în unele din cartile dânsei, note care sa prezinte întelegerea noastra cu privire la ispasire! Ei erau, în orice caz, în acord cu declaratia oficiala din "Întrebari din doctrina" ca atunci când citim "în scrierile Ellenei White ca Hristos face acum ispasire, trebuie sa se înteleaga ca ne referim doar la faptul ca Hristos o pune acum în aplicare" etc. , pag. 354, 355.
Daca sora White ar trai acum si ar putea citi aceasta, în mod sigur s-ar ocupa de îndraznetii scriitori, si în cuvinte foarte clare. Ea nu ar acorda nimanui, oricine ar fi acesta, dreptul sa schimbe cele scrise de ea sau sa le interpreteze astfel încât sa strice întelesul lor clar. Pretentia pe care "Întrebari din doctrina" o ridica, cum ca dânsa ar fi intentionat sa spuna altceva decât a spus, distruge efectiv autoritatea a tot ce a scris. Daca ar trebui sa consultam un interpret inspirat din Washington pentru a sti ce a vrut ea sa spuna, am putea mai bine sa desfiintam complet Marturiile. Dumnezeu sa ne pazeasca de asa ceva!
La începutul acestui secol, când soarta bisericii atârna în balanta, sora White scria: "Satan a planuit sa submineze credinta noastra în istoria cauzei si lucrarii lui Dumnezeu. Sunt adânc îngrijorata scriind aceasta: Satan lucreaza prin oameni aflati în pozitii importante, pentru naruirea temeliilor credintei noastre. Fratilor, vom permite noi sa se întâmple asa ceva? Review and Herald, 12 noiembrie 1903. Raspunzând la întrebarea "vom permite noi sa se întâmple asa ceva?", ea spune: "Mesajul meu este: Nu voi asista fara sa protestez la aceasta pervertire a adevarului… Am fost instruita sa-mi avertizez poporul; pentru ca multi sunt în pericol sa primeasca teoriile si sofismele care submineaza stâlpii de temelie ai credintei". Scrisori catre medici si pastori, seria B, nr. 2, pag. 15.
"În ultimii patruzeci de ani fiecare faza a ereziei s-a napustit asupra noastra, pentru a ne întuneca întelegerea cu privire la învataturile Cuvântului lui Dumnezeu, în special la cele privind slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc… Dar învataturile fundamentale, care ne-au facut sa fim ceea ce suntem, trebuie pastrate, asa cum Dumnezeu le sustine în întreg Cuvântul Sau si în Marturiile Spiritului Sau. El ne cheama sa ramânem statornici, pastrând credinta în principiile fundamentale a caror autoritate este indiscutabila". Ibid. pag. 59. "Va mirati ca, vazând începuturile unei lucrari care ameninta sa schimbe unii dintre stâlpii credintei noastre, am ceva de spus? Trebuie sa ascult ordinul: "Înfrunt-o!" Ibid. pag 58.
O PROBLEMA CARE VA LUA AMPLOARE
În afara de sugestia de a insera în unele din cartile Ellenei White note si explicatii care sa dea cititorului impresia ca ea nu s-a opus noii lor interpretari, cei doi au mai facut o propunere. "Este o problema", au spus ei, "care va lua o mare amploare în viitorul apropiat si pe care dorim s-o prevenim prin pregatirea si includerea unor note în viitoarele editii ale cartilor Ellenei White". Proces verbal p. 1483.
Îl las pe cititor sa banuiasca de ce se grabeau acei oameni sa introduca note si explicatii în cartile Ellenei White. Ar putea aceasta sa constituie un "fapt împlinit", un lucru deja facut si care ar putea fi dificil sau imposibil de schimbat? Este o problema importanta, pentru ca ne-ar da motive sa credem ca acest lucru s-a întâmplat si cu alte carti si ca exista o miscare hotarâta de modificare a doctrinei si în alte aspecte ale ei. Acest lucru ar trebui cercetat în continuare, înainte de a fi prea târziu.
În procesul verbal din data de 2 mai se raporteaza: "Întâlnirea Consiliului administratorilor din data de 1 mai s-a încheiat fara a se face ceva în problema discutata, despre oportunitatea inserarii unor note de subsol sau explicatii privind afirmatiile Ellenei White despre lucratea de ispasire a lui Hristos, care sugerau o lucrare care are loc în prezent în ceruri. Întrucât presedintele consiliului nostru este plecat din Washington pentru urmatoarele patru luni, si implicatiile acestei probleme impun cea mai atenta chibzuiala si sfatuire, s-a votat sa amânam pentru mai târziu consfatuirea asupra problemelor care au fost aduse în atentia noastra de fratii "X" si "Y" privind afirmatiile Ellenei White despre continuitatea lucrarii de ispasire a lui Hristos." Proces verbal p. 1488.
Putem presupune ca, patru luni mai târziu, când fratele Olson s-a întors, s-a votat împotriva propunerilor mai sus amintite. Aceasta se întâmpla la opt luni dupa prima lor întâlnire din ianuarie, când fusese expusa problema.
CORESPONDENTA CU WASHINGTONUL
Când mi-a fost adusa la cunostinta aceasta situatie, am început sa ma rog. Care era responsabilitatea mea în aceasta problema, daca aveam vreuna? Nu am discutat cu nimeni. Am hotarât ca am în primul rând o responsabilitate fata de oficialii bisericii, deci am scris conducerii din Washington. Am fost informat atunci ca nu aveam dreptul sa detin aceste informatii. Erau considerate secrete si nu aveam dreptul sa citesc documentele. Dupa ce am trimis patru scrisori, mi s-a spus ca ei nu doreau sa discute mai departe aceasta problema. Problema fusese clasata. Când am întrebat daca asta înseamna ca "usa s-a închis", mi s-a replicat: "Consider problema la care va referiti ca fiind închisa", ca si în articolul neadevarat si batjocoritor din Ministry "am discutat cu fratii interesati si dorim sa încheiem discutiile asupra acestei probleme". Deci usa se închisese.
Iata câteva din declaratiile oficiale: "Procesele verbale sunt confidentiale si nu sunt destinate uzului public". Daca s-a facut ceva rau, este interzis sa se discute doar pentru ca unii vor sa pastreze aceasta secret? "Ati facut aceasta pe baza unor zvonuri si pe baza proceselor verbale confidentiale pe care nu aveati dreptul sa le cititi". Nimeni nu-mi vorbise despre aceasta sau sa ma fi informat. Am citit procesul verbal si am actionat în consecinta. Procesul verbal nu este zvon sau bârfa. Este un document oficial si este semnat. "… nu aveati dreptul sa le cititi". Când am dovezi despre un fapt pe care îl consider distructiv pentru credinta, sa închid ochii asupra a ceea ce consider a fi eforturi premeditate de a însela poporul prin inserarea de note, explicatii si note-anexa în cartile sorei White? Aceasta atitudine ar fi aprobata oficial?
"Doresc sa repet ceea ce am scris anterior, ca oamenii au tot dreptul sa mearga la comitete, inclusiv cel de la domeniul White, si sa faca sugestii fara teama de a fi pedepsiti sau considerati eretici". Se subliniaza din nou: "Reafirm declaratia mea anterioara, ca eu cred ca acesti frati au procedat corect mergând la persoanele responsabile pentru a discuta orice sugestie." Aceasta arata clar ca actiunea celor doi frati este aprobata oficial, ca ei n-au facut nici un lucru pentru care ar putea fi admonestati, ci au facut ceea ce aveau tot dreptul sa faca. Nu cred ca fratietatea noastra va primi cu bucurie acest nou mod de a privi lucrurile. "A sugera ca adventisti de ziua a saptea, buni si credinciosi, s-au apucat sa distruga stâlpii credintei noastre, este complet neadevarat… sa falsifice Marturiile, când asa ceva nu s-a facut, nici nu s-a încercat vreodata.
Las în seama cititorului sa hotarasca cu ce scop au mers acei oameni la comitet: n-au intentionat ei sa introduca adaugiri, note, note-anexa, explicatii în "unele din cartile Ellenei White"? Desi consiliul a decis în cele din urma sa respinga propunerea lor, aceasta nu anuleaza vinovatia lor. Cât despre a considera acest fapt drept "o falsificare a Marturiilor, când nu s-a facut si nici nu s-a încercat asa ceva", procesele verbale vorbesc suficient de clar.
SITUATIE GRAVA
Episodul de la arhive ne aduce în atentie o situatie grava. Problema nu consta numai în faptul ca doi oameni au intentionat sa faca adaugiri la unele din cartile sorei White. Mult mai grav este faptul ca aceasta actiune este aprobata de conducerea noastra, care afirma ca acesti oameni aveau tot dreptul sa faca ceea ce au facut. Aceasta declaratie deschide si altora calea sa-i urmeze si, daca problema este tinuta în secret, pot rezulta cu usurinta mari abuzuri. Fara îndoiala, daca problema ar fi supusa imediat votului bisericii, nu s-ar permite nimanui sa modifice, sau sa încerce sa modifice scrierile Ellenei White.
Oamenii care au vizitat arhivele în data de 1 mai au declarat clar, conform relatarii, ca au descoperit ca sora White afirma hotarât ca "lucrarea de ispasire a lui Hristos se desfasoara acum în sanctuarul din ceruri". Pe de alta parte, revista Ministry din februarie 1957 sustine exact contrariul. Se afirma ca "sacrificiul de pe cruce constituie ispasirea completa, desavârsita si finala pentru pacatele oamenilor". "Întrebari din doctrina" încearca sa împace aceste doua pareri opuse afirmând ca daca "auzim pe un adventist spunând, sau citim în literatura adventista, chiar si în scrierile Ellenei White, ca Hristos face acum ispasire, trebuie sa se înteleaga ca ne referim doar la faptul ca Hristos o pune în aplicare" etc. p. 354,355.
Este clar ca, daca ispasirea a fost finalizata la cruce, nu mai poate avea loc mai târziu o alta ispasire, tot finala. Când predicam, acum o suta de ani, ca ziua ispasirii începe în 1844, greseam deci. Aceasta se încheiase cu 1800 de ani în urma. Sutele de carti publicate, mai mult de un milion de exemplare din "Lecturi biblice" care au fost vândute, milioanele de brosuri distribuite, în care spuneam ca "în ceruri este ziua judecatii" erau doctrine false; învataturile biblice pe care le-am dat copiilor si tinerilor, si pe care le-am prezentat drept adevaruri biblice, sunt basme. Uriah Smith, Loughborough, Andrews, Andross, Watson, Daniells, Branson, Johnson, Lacey, Spicer, Haskell, Gilbert si multi altii se fac vinovati de propagarea unor doctrine false; si întreaga denominatiune, a carei contributie de capatâi la credinta crestina a fost doctrina sanctuarului si lucrarea lui Hristos, trebuie sa marturiseasca acum ca a gresit, si ca nu avem o solie pentru lume în aceste zile din urma. Cu alte cuvinte, ne-am înselat si i-am înselat si pe ceilalti.
Faptul ca poate am fost cinstiti nu schimba cu nimic faptul ca am raspândit o solie falsa. Dati la o parte problema sanctuarului, judecata de cercetare, solia celor 2300 de zile, lucrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor, si ne vom pierde dreptul de a exista ca denominatiune, ca mesageri ai lui Dumnezeu pentru o lume pierduta. Daca Spiritul Profetic ne-a condus gresit atâtia ani, sa-l dam la o parte.
Dar nu! Opriti-va! Dumnezeu nu ne-a calauzit gresit. Nu am predicat nascociri viclene. Avem o solie care va rezista încercarii si va înfrânge teoriile uzurpatoare care încearca sa se strecoare printre noi. În acest caz nu poporul este cel care a mers pe calea gresita, cu exceptia celor care i-au urmat pe conducatori. Este timpul pentru o schimbare hotarâta. Sunt mai mult de patru ani de când apostazia a început sa devina evidenta. În acest timp s-au facut încercari deliberate de a slabi credinta în Spiritul Profetic, fiind clar pentru oricine ca atâta timp cât poporul respecta darul care i-a fost dat , nu poate fi calauzit gresit.
Dar nu este timp de vorbit. Este timpul pentru actiune. Este timpul sa facem lumina în ungherele întunecoase. Nu trebuie sa mai existe întelegeri secrete, nici acorduri cu alte denominatiuni care urasc Legea si Sabatul si care batjocoresc credinta noastra sfânta. Sa nu mai legam prietenii cu dusmanii adevarului, sa nu mai promitem ca nu vom face prozelitism. Nu trebuie sa-i toleram pe conducatorii care accepta modificarea scrierilor care ne-au fost încredintate si îi stigmatizeaza ca extremisti pe cei care îndraznesc sa nu fie de acord cu ei. Nu trebuie sa mai stam linistiti. La corturile tale, Israele!
Curaj, fratilor! Dumnezeu este viu. Avem o lucrare de facut. Sa lucram toti împreuna. Sa nu uitam ca taria noastra sta în apropierea de Dumnezeu, în rugaciune. Fie ca toti sa ne consacram Lui din nou. M. L. Andreason

 Scrisoarea 3
M. L. Andreason
DESCONSIDERAREA SOREI WHITE
Cu ani în urma, în timp ce calatoream în Minnesota de nord, am petrecut un week-end într-un orasel în care trenul nu circula duminica si nu existau autobuze. Nu-mi place sa pierd vremea, asa ca am aranjat sa tin un serviciu public într-o sala a primariei. Am pus un afis scris de mâna, în care anuntam ca voi vorbi dupa amiaza despre adventistii de ziua a saptea. Va marturisesc ca as fi preferat mai degraba sa nu vorbesc, pentru ca simteam nevoia sa ma odihnesc. Anuntul meu nu atrasese desigur prea multi oameni.
Spre surpriza mea, sala era aproape plina. Întrucât oamenii se aratau interesati de subiect, am hotarât sa mai anunt înca un serviciu pentru acea seara. Imediat, un domn bine îmbracat a iesit din rândurile auditoriului, s-a prezentat ca fiind, temporar, pastorul singurei biserici din oras si m-a invitat sa merg la biserica sa si sa vorbesc in acea seara. I-am amintit care este subiectul meu, dar el a afirmat ca este acceptabil si pot sa vin sa vorbesc despre adventism. I-am multumit si am urmat invitatia sa.
Dupa întâlnirea din acea seara, mi-a spus ca-i pare rau ca m-a invitat.
à Când v-am auzit dupa amiaza, mi-a spus el, am crezut ca sunteti un om inteligent. Acum vad ca nu sunteti.
à Ce v-a facut sa va razgânditi? Ati spus ca dumneavoastra credeti în Geneza, nu-i asa?
à Nu. Nici un om inteligent nu crede povestea din Geneza despre creatiune.
à Deci nu credeti în Vechiul Testament?
à Nici un om inteligent n-ar crede.
à Dar în Noul Testament credeti?
à Da, sigur, sunt multe lucruri bune în el. Dar când ajung la scrierile lui Pavel, ma opresc. El este cauza tuturor problemelor.
à Ce credeti despre Hristos?
à A fost un om bun, un om foarte bun. Desigur, a avut si el lipsurile lui. Dar a fost un om bun.
à Sunteti pastor?
à Da, într-un fel. Sunt directorul seminarului. Sunt în vacanta si îl înlocuiesc temporar pe pastorul din acest oras, un fost student de-al meu.
A urmat o conversatie revelatoare pentru mine, care s-a prelungit pâna noaptea târziu. Cunosteam câte ceva despre acel seminar si unul dintre profesorii mei urmase acolo niste cursuri.
à Le predati studentilor dumneavoastra ceea ce mi-ati spus asta seara?
à Da, si înca multe altele.
à Si studentii dumneavoastra prezinta aceste lucruri în bisericile lor?
à O, nu! Niciodata. Oamenii nu sunt pregatiti pentru asa ceva. Sunt mult mai conservatori decât pastorii. Trebuie sa-i luam cu binisorul.
Acest episod îmi vine în minte când privesc la situatia din biserica noastra din ultimii ani. Am fost tulburat când am auzit prima oara ca liderii nostri au purtat negocieri cu evanghelicii; dar am sperat ca oferta celorlalte biserici de a ne considera ca fiind de-ai lor nu-i va atrage pe oamenii nostri. Auzisem atât de multe predici pe baza textului din Numeri 23:9 "Este un popor care locuieste la o parte, si nu face parte dintre neamuri" încât am fost amagit. Întrucât negocierile au fost considerate "top secret" a trecut ceva timp pâna sa se "scurge" vreo informatie exacta. Când a aparut, a fost negata. Washingtonul a furnizat prea putine stiri, iar ceilalti m-au informat ca nu au nimic de spus. În orice caz, se parea ca liderii nostri erau influentati si ca se faceau pasi care cu greu ar mai fi putut fi retrasi.
Prima stire autentica n-a venit de la conducatorii nostri sau prin publicatiile noastre, ci dintr-o publicatie evanghelica din luna septembrie 1956, care, într-o editie speciala, relata cele întâmplate. Aceasta relatare era atât de incredibila încât am ezitat s-o iau în consideratie. Eram sigur ca cele relatate n-au avut loc, si ca liderii nostri vor publica imediat o dezmintire. Am asteptat un an, am asteptat doi. Dar pâna astazi nu s-a publicat nici un protest si nici o dezmintire. Trebuie deci sa accept, dezgustat, ca cele relatate sunt adevarate. Haideti sa vedem ce s-a întâmplat.
PRINCIPALELE NOASTRE PUBLICATII
Citind Review and Herald saptamâna de saptamâna, am constatat ca articolele în general te ajuta. Atât colaboratorii, cât si redactorii si autorii articolelor citeaza liber din Spiritul Profetic. Câteodata nu sunt de acord cu unele pozitii pe care le consider nefondate, dar este necesar un efort imens de cercetare amanuntita si cuprinzatoare pentru gasirea, analiza si organizarea argumentelor.
"Deoarece conducatorii nostri ignora în mare masura aceasta marturie latenta de o nepretuita valoare, nu s-a simtit nevoia si nu s-a gasit timpul necesar unui proiect atât de vast. Accesul la colectia completa a vechilor periodice care contin cele doua mii de articole ale Ellenei White nu este usor, deoarece o colectie completa nu exista nicaieri. În plus, valoroasele declaratii din manuscrise nu sunt disponibile în forma publicata."
"Si apoi, ca biserica, suntem atât de ocupati sa ducem lumii solia noastra speciala, si ca miscarea noastra complexa sa înainteze în multiplele ei sectoare de activitate, încât nimeni nu pare sa aiba timp sau macar interes pentru o asa sarcina imensa. Se stie ca aceasta cercetare ar fi una dintre cele mai laborioase, datorita enormei cantitati de material care trebuie parcurs." "Totusi, când nevoia se va face simtita în mod clar si va deveni evident ca a sosit timpul pentru o asemenea cercetare, necesitatea ei va fi recunoscuta si se va gasi timp pentru a aduna nu numai declaratiile din cartile cunoscute, dar si din vasta arie de periodice, articole si sfaturi din manuscrise."
Observati ca autorul nu minimalizeaza sarcina care-i sta înainte, si este o sarcina enorma. Este regretabil ca a ajuns sa ne spuna ca liderii nostri nu simt nevoia unei astfel de lucrari, nu au timp pentru asa ceva si nici nu-i intereseaza.
În aceasta cercetare el a descoperit ca sora White nu a contrazis, nici n-a schimbat ceea ce a spus la începutul lucrarii sale. Autorul spune, cu propriile cuvinte, ca "Declaratiile de mai târziu ale sorei White nu contrazic, nici nu schimba afirmatiile ei anterioare". El spera desigur ca dânsa îsi schimbase pozitia cu privire la ispasire, pozitie pe care el a criticat-o si a încercat s-o explice spunând ca n-a constituit, initial, o parte din doctrina sau din interpretarea profetica. Este clar ca, daca dânsa ar fi intentionat sa-si schimbe punctul de vedere, ar fi avut nenumarate ocazii sa faca acest lucru în cei peste saizeci de ani pe care i-a trait dupa ce-si clarificase pozitia cu privire la ispasire. Dar ea nu a contrazis si nici n-a schimbat ceea ce scrisese odinioara. Aceasta este marturia unuia care a combatut pozitia ei timpurie si care este nevoit sa marturiseasca acum ca ea nu s-a schimbat. Era de asteptat ca autorul articolului din Ministry sa ajunga sa recunoasca, dupa ce a examinat întregul material, ca nu exista nici o dovada ca Ellen White s-a razgândit sau a contrazis ceea ce scrisese mai înainte.
Acest fapt îi creeaza autorului nostru o alta dilema. Trebuia acum sa ramâna la cele scrise de ea, întrucât nu putea sustine ca ea ar fi autorizat vreo schimbare, indiferent de ce natura ar fi fost. Ce putea face el acum? Avea o singura solutie: sa afirme cu seninatate ca sora White intentiona sa spuna altceva decât ceea ce afirmase. Observam din nou limbajul sau specific prin care evita o declaratie directa, preferând o abordare pasiva: el spune "o clarificare distincta a termenilor si a întelesurilor scoate în evidenta faptul ca este destinat sa aiba o influenta foarte întinsa". Declaratiile ei de mai târziu "investesc acesti termeni timpurii cu un înteles mai larg decât cel atribuit de obicei". Si, conform explicatiei lui, când ea spune ca Hristos face ispasire (el omite cuvântul "acum"), ea "vrea desigur sa spuna ca aplica individului ispasirea deja facuta".
Aceasta este în deplina armonie cu afirmatia din "Întrebari din doctrina" al carei autor declara cu îndrazneala ca daca cineva "aude pe un adventist spunând, sau dacă citeste în literatura adventista, chiar si în scrierile Ellenei White, ca Hristos face acum ispasire, trebuie sa înteleaga ca ne referim doar la faptul ca Hristos aplica beneficiile ispasirii pe care a facut-o la cruce".
Asta este într-adevar o noutate. Am scris câteva carti, dintre care una despre serviciul din sanctuar, si deci aceasta se încadreaza în ceea ce numim "literatura adventista". Si acum, un individ neautorizat spune tuturor ca, atunci când eu am spus ca Hristos face acum ispasire, nu am vrut sa spun asta. Am vrut sa spun ca El aplica ispasirea acum 1800 de ani. Totusi, nu-i chiar atât de grav daca el îndrazneste sa-si asume rolul de interpret al meu si sa spuna ce voiam de fapt sa spun prin ceea ce am spus. Dar când încearca sa spuna lumii ca atunci când Ellen White spune ca Hristos face ispasire, ea vrea de fapt sa spuna doar ca El o aplica, este grav. Putem aplica aici reprosul pe care i-l face Dumnezeu lui Iov când acesta vorbeste prea mult: "Cine este cel ce Îmi întuneca planurile prin cuvântari fara pricepere?"(Iov 38:2) Nu se întâmpla des ca Dumnezeu sa fie sarcastic. Dar în acest caz este. Si Iov a meritat-o. Deci, când citesc "… chiar si în scrierile Ellenei White, ca Hristos face ispasire", nu trebuie sa cred asta. El a facut ispasirea acum 1800 de ani; si chiar daca ea afirma ca Hristos face ispasire acum, ca "astazi El face ispasire", ca "suntem în marea Zi a Ispasirii, si lucrarea sfânta a lui Hristos în favoarea poporului lui Dumnezeu care are loc în ceruri trebuie sa constituie studiul nostru statornic"(Marturii pentru comunitate, vol. 5, pag. 250), sunt nevoit sa apelez la un interpret pentru a afla ce vrea sa spuna.
Un astfel de joc cu cuvintele este periculos, deoarece face posibila orice interpretare. Daca autorul acestui articol are dreptate, înseamna ca îmi pot permite sa spun despre orice cuvânt al unui scriitor ca înseamna altceva decât ce spune de fapt. Aceasta ar face imposibila comunicarea, si ar transforma lumea într-un Babel. Ce s-ar alege din acorduri, sau contracte, sau din spusele cuiva, daca mi-as putea permite sa interpretez cum vreau cele spuse de altii? Biblia spune ca Sabatul este ziua a saptea. Pare suficient de clar. Dar teoria autorului îmi permite sa spun ca Biblia nu vrea de fapt sa spuna asa ceva. Absurd, veti spune. Si eu spun Amin. Când Biblia spune sapte, nu vrea sa spuna unu. În orice caz, conform filozofiei autorului, cuvintele ar deveni de neînteles. Iacov spune: "Da al vostru sa fie da si nu sa fie nu". A sustine ca declaratia clara ca "Hristos face acum ispasire" înseamna de fapt ca El o aplica acum, este inadmisibil din punct de vedere gramatical, filologic, teologic si al bunului simt. Iar a merge mai departe si a construi pe o astfel de interpretare falsa o noua teologie, iar aceasta sa fie si aprobata, este de necrezut. Asumarea necuvenita a autoritatii asociata cu încumetarea în virtutea pozitiei dobândite da roade. Si roadele sunt rele.
Încercarile actuale de a micsora si a distruge încrederea în Spiritul Profetic si de a stabili o noua teologie poate însela pe unii, poate chiar pe multi, dar temeliile pe care am cladit atâtia ani înca rezista si Dumnezeul nostru este viu. Aceste avertismente sunt întemeiate: "Daca slabiti încrederea poporului în Dumnezeu, în marturiile pe care El i le-a dat, va razvratiti împotriva lui Dumnezeu asemenea lui Core, Datam si Abiram". Marturii pentru comunitate, vol. 5, pag 66.
Într-o cercetare neterminata pe care am condus-o cu ani în urma, am descoperit ceea ce a aflat si autorul nostru, si chiar mai mult decât atât. Printre alte lucruri, am gasit într-un pamflet intitulat "Un cuvânt catre Mica Turma", publicat de James White la Brunswick, Maine, în data de 30 mai 1847, o declaratie a sorei White despre sanctuar care mi-a atras imediat atentia. Este datata 21 aprilie 1847 si a fost scrisa în Topsham, Maine. La pagina 12 am gasit aceste cuvinte, pe care presupun ca le-a gasit si autorul nostru. Sora White spune: "Cred ca sanctuarul care va fi curatit la sfârsitul celor 2300 de zile este Templul Noului Ierusalim, în care slujeste Hristos. Domnul mi-a aratat în viziune, cu mai mult de un an în urma ca fratele Crosier avea adevarata lumina cu privire la curatirea sanctuarului, etc…., si a fost voia Lui ca fratele C (Crosier) sa scrie parerea sa, pe care ne-a prezentat-o în editia speciala a publicatiei Day-Star din 7 februarie 1864. Am primit aprobarea deplina din partea Domnului, sa recomand acest articol tuturor sfintilor. Ma rog ca aceste rânduri sa se dovedeasca a fi o binecuvântare pentru dumneavoastra si pentru toti scumpii copilasi care le vor citi. Semnat, E. G. White.
Am facut repede o copie dupa aceasta editie speciala si am citit-o. În timp ce scriu aceste rânduri am în fata aceasta fotocopie si, la paginile 40 si 41 citesc articolul fratelui Crosier. Dupa ce discuta unele teorii în care nu credea, fratele Crosier observa: "Dar ei spun ca ispasirea a fost facuta si terminata pe Calvar când Mielul lui Dumnezeu a murit. Asa ne învata oamenii, si asa cred celelalte biserici si lumea, dar nu este nimic adevarat sau sfânt în aceasta învatatura, daca nu este sustinuta de autoritatea divina. Doar câtiva, sau poate chiar nimeni din cei care sustin aceasta opinie n-au verificat vreodata temeiurile pe care se sprijina.
1. Daca ispasirea a fost facuta la Calvar, cine a facut-o? Ispasirea este lucrarea preotului; cine a oficiat-o pe Calvar? Soldatii romani si evreii batjocoritori?
2. Ispasirea nu consta doar în uciderea jertfei; pacatosul înjunghia animalul de jertfa ( Levitic 4:1-4, 13-15 etc.), apoi preotul lua sângele si facea ispasire. (Levitic 4:5-12, 16-21).
3. Hristos a fost numit Mare Preot pentru a face ispasire, si în mod sigur nu a actionat în aceasta calitate pâna dupa învierea Sa, si nu avem nici o marturie ca ar fi desfasurat, pe pamânt, dupa înviere, vreo activitate care ar putea fi numita ispasire.
4. Ispasirea se oficia în Sanctuar, iar Calvarul nu era un astfel de loc.
5. Hristos nu putea, conform textului din Evrei 8:4, sa faca ispasire câta vreme era pe pamânt. "Daca ar fi pe pamânt n-ar putea fi preot." Preotia pamânteasca a fost cea levitica; cea divina este cereasca.
6. Deci, El nu a început lucrarea de mijlocire, de orice natura ar fi fost ea, decât dupa înaltarea Sa, când, cu propriul Sau sânge, a intrat în Sanctuarul din ceruri, pentru noi.
Iata deci "adevarata lumina" despre care Domnul i-a aratat sorei White în viziune, ca are aprobarea Sa, si pe care a fost deplin autorizata s-o recomande tuturor sfintilor. Numai daca o desconsideram pe sora White putem respinge aceasta marturie a sa. Nu suntem gata sa facem asa ceva.
Avem acum în fata urmatoarea situatie: A gasit autorul nostru din Ministry, în cercetarea sa amanuntita, afirmatia ca fratele Crosier avea "adevarata lumina"? Daca n-a gasit-o nu prea are motive sa fie multumit de munca sa. În orice caz, daca as fi fost profesor si i-as fi dat sa faca aceasta munca de cercetare iar el ar prezenta drept raport colectia din "Întrebari din doctrine", i-as fi acordat calificativul F, care în limbaj scolar înseamna greseala. Oricum, avem în acest caz o cercetare de slaba calitate, sau o omisiune, care mai târziu, în functie de împrejurari, poate avea consecinte grave.
UN REZUMAT
În documentele si scrisorile pe care le-am trimis din când în când, cu privire la ceea ce eu consider o grava abatere de la credinta a conducatorilor nostri, am respectat cu strictete sfatul pe care Hristos ni-l da în Matei 18:15-17. El spune aici ca, daca se ivesc dezacorduri între frati "mustra-l între tine si el singur". Daca nu asculta, "mai ia cu tine unul sau doi insi, pentru ca orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori. Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l bisericii". Am respectat acest principiu, dupa cum puteti observa si din aceasta relatare.
În luna mai 1957 am avut în mâini, în mod providential, cred, o copie a proceselor verbale ale Consiliului administratorilor fondului White din data de 1 si 2 mai 1957, în care este relatata întâlnirea în care cei doi frati au discutat cu administratorii despre o declaratie cu privire la ispasire pe care au gasit-o în scrierile Sorei White. Ei au cautat sfat în aceasta problema, întrucât ceea ce descoperisera nu era în armonie cu noul punct de vedere pe care îl sustinea conducerea. Ce atitudine ar fi trebuit sa ia acesti cercetatori fata de declaratiile sorei White?
Timp de luni si chiar ani de zile, conducatorii nostri au studiat împreuna cu unii din slujitorii bisericilor evanghelice, în vederea recunoasterii bisericii noastre drept un corp crestin evanghelic. Studiile priveau doctrinele adventiste, în special ispasirea, judecata de cercetare si lucrarea lui Hristos în sanctuarul din ceruri de la 1844 încoace. Evanghelicii au numit aceste doctrine "cel mai colosal fenomen psihologic de salvare a aparentelor din istoria religioasa" si asa le-au prezentat în publicatia lor Eternity din septembrie 1956, reeditând articolul într-o editie speciala sub titlul "Sunt adventistii de ziua a saptea crestini?"
Se pare ca evanghelicii i-au influentat atât de mult pe conducatorii adventisti, încât Dr. Barnhouse, unul din pastorii evanghelici prezenti relateaza ca liderii nostri "au renegat" unele din doctrinele lor cele mai importante. Poate ar fi mai bine sa-l lasam pe Dr. Barnhouse sa ne relateze întâmplarea, asa cum a publicat-o în articolul sau. Subiectul special pe care îl discuta este ceea ce noi numim "Marea dezamagire" si se refera la marea dezamagire a adventistilor din 1844 când ei asteptau ca Domnul sa revina. Iata relatarea:
"În dimineata care a urmat "marii dezamagiri" doi oameni mergeau printr-un lan de porumb pentru a scapa de batjocurile nemiloase ale vecinilor de la care îsi luasera ramas bun pentru totdeauna în ziua precedenta. Potrivit spuselor lui , Hiram E. (omul din lanul de porumb care s-a gândit primul la acest lucru) a fost patruns de convingerea ca "în loc sa iasa din Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a veni pe pamânt, în ziua a zecea a lunii a saptea, la sfârsitul celor 2300 de zile, Hristos a intrat de fapt pentru prima oara, în aceasta zi, în a doua despartitura a sanctuarului, si ca El are o lucrare de facut în Locul prea Sfânt înainte de a reveni pe pamânt".
Aceasta este, pentru mine, nimic mai mult decât o idee umana pentru salvarea aparentelor. Putem sa ne dam seama ca unii adventisti neinformati au preluat aceasta idee si au dus-o pâna la extreme fabuloase. Mr. Martin si cu mine i-am auzit pe conducatorii adventisti spunând hotarât ca ei resping toate aceste extreme. Si aceasta în termeni foarte clari. În plus, ei nu cred ideea sustinuta de unii din învatatorii lor din trecut, ca lucrarea de ispasire a lui Isus nu s-a sfârsit la Calvar, si ca El ar desfasura o alta slujba preoteasca de la 1844 încoace. Aceasta idee este de asemenea total respinsa. Ei cred ca, dupa înaltarea Sa, Hristos administreaza beneficiile ispasirii pe care a finalizat-o pe Calvar.
Întrucât doctrina sanctuarului se bazeaza pe tipul marelui preot evreu intrând în Sfânta Sfintelor pentru a sfârsi lucrarea de ispasire, se poate vedea ca ceea ce ramâne este fara temei exegetic, fiind o speculatie teologica de domeniul fantasticului. Conform acestei versiuni, de la 1844 încoace, Hristos examineaza rapoartele vietii tuturor oamenilor si hotaraste ce rasplata va primi fiecare crestin. Credem ca nu exista nici macar vreo aluzie, în vreun verset din Scriptura care sa sustina o idee atât de ciudata si mai credem ca orice efort de a o sustine este rasuflat si inutil." Pentru a întelege mai bine aceste afirmatii, adaug urmatoarea explicatie, care ar putea clarifica unele exprimari. Dr. Barnhouse relateaza mai întâi binecunoscuta întâmplare, cum Hiram Edson, mergând prin lanul de porumb în dimineata care a urmat "dezamagirii" devine constient ca "În loc de a parasi Sfânta Sfintelor… Marele Preot intra pentru prima oara în cea de-a doua despartitura a sanctuarului, si ca El mai are o lucrare de facut în Sfânta Sfintelor înainte de a reveni pe pamânt". Lucrarea pe care El trebuie s-o faca înainte de revenirea Sa este finalizarea ispasirii, care implica judecata de cercetare. Aceasta conceptie, spune Dr. Barnhouse, "este doar o idee umana pentru salvarea aparentelor".
Si el continua: "unii adventisti neinformati au preluat aceasta idee si au dus-o la extreme fabuloase.". Asta înseamna ca ei cred ca Hristos a intrat într-adevar în Sfânta Sfintelor ca sa sfârseasca lucrarea pe care o are de facut înainte de venirea Sa pe pamânt, si care implica judecata de cercetare si finalizarea ispasirii. Dr. Barnhouse spune: "Mr.Martin si cu mine I-am auzit pe conducatorii adventisti spunând hotarât ca ei resping aceste extreme. Si aceasta în termeni foarte clari."
Daca ar fi sa credem afirmatia Dr. Barnhouse, atunci conducatorii nostri resping o doctrina pe care noi am pastrat-o cu sfintenie de la începuturi. Acest fapt reiese clar din cele relatate de Dr. Barnhouse în continuare: "Unii dintre învatatorii lor din trecut au sustinut ideea ca lucrarea de ispasire a lui Isus nu a fost încheiata la Calvar, si, de asemenea, ca El mai are de facut o slujba preoteasca dupa 1844. Aceasta idee este de asemenea total respinsa".
Când Dr. Barnhouse spune ca "unii" din învatatorii nostri din trecut sustineau ca "lucrarea de ispasire a lui Isus nu a fost încheiata la Calvar" trebuie sa fi primit aceasta informatie de la vreunul din autorii "neinformati" ai noii noastre teologii, întrucât istoria ne relateaza ca toti învatatorii nostri au sustinut aceasta. James White, J.H. Waggoner, Uriah Smith, J. N. Andrews, J. N. Loughborough, C. H. Watson, E.E. Andross, W.H. Branson, Camden Lacey, R.S. Owen, O. A. Johnson, F. D. Nichols (pâna în 1955) au aparat cu hotarâre doctrina lucrarii de ispasire a lui Hristos de la 1844 încoace, si si-au exprimat aceasta convingere în scrierile lor. În timp ce scriu aceste rânduri, am alaturi toate scrierile lor. James White, primul presedinte al Conferintei Generale, când a fost numit redactor sef al Semnelor Timpului, a scris în prima editie a acestei publicatii un articol "pentru a corecta afirmatiile false care circula despre noi… Multi dintre cei ce se numesc adventisti sustin pareri cu care nu putem simpatiza, si dintre care unele credem ca submineaza cele mai clare si mai importante principii stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu".
În al doilea din cele douazeci si cinci de puncte de credinta putem citi urmatoarele: Hristos “a trăit ca exemplu al nostru, a murit ca jertfă pentru noi, a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, s-a înălţat pentru a fi singurul nostru Mântuitor în Sanctuarul din ceruri, unde, cu propriul Său sânge face ispăşire pentru păcatele noastre; ispăşire care departe de a fi făcută pe cruce, unde s-a adus doar jertfa de ispăşire, este chiar ultima parte a lucrării sale ca preot". Aceste Credinte Fundamentale au fost publicate într-o brosura si raspândite în mii de exemplare. Ar fi interesant de stiut daca cel care a scris paginile 29, 30, 31 si 32 din "Întrebari din doctrina" ne poate oferi o lista a scriitorilor care au sustinut pareri contrarii celor scrise de autorii mentionati mai sus. Eu nu am gasit nici o dovada în favoarea afirmatiilor incorecte sustinute în special în aceste pagini.
Sa continuam sa studiem relatarea Dr. Barnhouse. Tocmai afirmase ca liderii adventisti au "renegat total" ideea ca Hristos "desfasoara a doua slujba preoteasca de la 1844 încoace", asa cum numeste el lucrarea de ispasire. În schimb, spune el "ei cred ca, dupa înaltarea Sa la cer, Hristos administreaza beneficiile ispasirii pe care a încheiat-o pe Calvar". Oricum, el nu acorda nici o importanta acestei idei. Vechiul Testament ne arata ca marele preot înjunghia animalul de jertfa în curtea templului. Dar ispasirea nu consta în uciderea jertfei. "Sângele este cel care face ispasire" Levitic 17:11. Deci marele preot trebuia "sa duca sângele dincolo de perdeaua dinauntru… sa-l stropeasca spre capacul ispasirii si înaintea capacului ispasirii, si sa faca astfel ispasire pentru sfântul locas". Levitic 16:15,16. "Va intra sa faca ispasirea" (versetul 17).
Dr. Barnhouse argumenteaza ca, deoarece noi ne bazam în mare parte doctrina ispasirii pe modelul din Levitic, trebuie sa credem ca, asa cum marele preot de pe pamânt ducea sângele în sanctuar si facea ispasire, si Hristos trebuie sa faca acelasi lucru pentru a încheia ispasirea. Altfel, avem o ispasire fara sânge. Daca nu facem acest ultim pas, atunci suntem nevoiti sa credem ca ispasirea s-a facut în curte si nu în sanctuar, ceea ce distruge practic tipologia. Daca aceasta ultima slujba cu sângele este omisa, atunci teoria noastra asupra ispasirii este întristator de saraca si "nu are nici un temei exegetic, fiind o speculatie teologica ce frizeaza fantasticul". Daca Hristos nu a mers cu sânge sa încheie ispasirea, atunci ceea ce sustinem noi este "rasuflat si inutil". În aceasta privinta, Dr. Barnhouse are dreptate.
ESTE ADEVARAT?
Când am citit pentru prima oara în publicatia evanghelicilor ca liderii nostri au renegat doctrina lucrarii de ispasire a lui Hristos din Sanctuar dupa 1844 si au înlocuit-o cu "aplicarea beneficiilor ispasirii facute pe cruce", nu-mi venea sa cred, si n-am crezut. Când mi s-a spus ca, daca citesc chiar si în "scrierile Ellenei White, ca Hristos face acum ispasire", nu trebuie sa cred asta, m-am întrebat: "Cum vine asta?". Ispasirea a fost facuta cu 1800 de ani înainte, spun conducatorii nostri. Sora White spune ca ispasirea are loc acum. În "Întrebari din doctrina" se afirma ca a fost facuta cu 1800 de ani înainte. În Ministry gasim scris ca ispasirea de la cruce a fost finala. Pe cine sau ce sa mai cred?
Pentru mine, a nega slujirea lui Hristos în a doua despartitura a sanctuarului, acum înseamna a respinge adventismul. Aceasta învatatura constituie unul din stâlpii de temelie ai adventismului. Daca resping ispasirea care are loc acum în sanctuar, pot la fel de bine sa resping adventismul în întregime. Poporul lui Dumnezeu nu este pregatit pentru asa ceva. El nu-si va urma conducatorii în apostazie.
În aceasta situatie, mi-a trecut prin minte ca ar fi posibil ca cei de la Eternity sa fi regretat ceea ce au scris si ca au retractat, sau ca vor retracta cele scrise. Deci am scris la Eternity, întrebând daca au mai publicat acea editie speciala. Mi-au raspuns ca au facut-o. Întrucât autorii îsi rezervasera drepturile asupra articolului, am cerut permisiunea de a cita din el. Am primit urmatorul raspuns: "Suntem bucurosi sa va acordam permisiunea de a cita din articolul "Sunt adventistii de ziua a saptea crestini?" si apreciem încrederea pe care o acordati prin aceasta publicatiei Eternity." Aceasta scrisoare este datata Philadelphia, Pennsylvania, 2 mai 1958, si este semnata de catre redactor.
Aceasta se întâmpla dupa douazeci de luni de când acest articol aparuse pentru prima data în Eternity. Daca în timpul acestor douazeci de luni conducatorii nostri ar fi protestat, daca ar fi dat o dezmintire, redactorul m-ar fi avertizat în mod cinstit sa nu folosesc materialul si sa nu citez aceste declaratii. Dar redactorul n-a facut nimic de felul aceste. El s-a aratat încântat si a consimtit sa folosesc materialul si sa citez din el.
S-au împlinit cinci ani de când au început discutiile, si trei ani de când acest articol a fost publicat. În tot acest timp ma asteptam ca ai nostri sa dezminta acuzatiile si sa-i admonesteze pe evanghelici pentru defaimarea conducerii noastre. Dar nu am auzit nici un protest. Din contra, am citit în publicatiile noastre unele referinte care-i prezentau pe acesti evanghelici ca fiind niste domni, buni crestini , ceea ce cred ca este adevarat. Astfel de oameni nu spun minciuni.
În absenta vreunei dezmintiri sau vreunui protest din partea oamenilor nostri, am tras propriile mele concluzii. Dar daca ai nostri ar declara sincer ca Dr Barnhouse si Mr. Martin nu i-au auzit niciodata facând declaratiile care le sunt atribuite în Eternity, as lua imediat legatura cu evanghelicii si le-as cere sa justifice niste acuzatii atât de grave. Aceasta problema este prea serioasa pentru a fi trecuta cu vederea. Mii de oameni au citit articolul din Eternity si sunt serios îngrijorati. Unul dintre pilonii principali ai credintei noastre, potrivit celor aparute în Eternity, a fost înlaturat. Vom sta nepasatori si vom permite ca doctrina sanctuarului sa fie calcata în picioare chiar de presupusii ei sustinatori?
INCIDENTUL DE LA ARHIVA
Sa revenim la cei doi oameni care au intrat în arhivele White în mai 1957 pentru a se sfatui cu administratorii. Ei si-au terminat cercetarea si au raportat consiliului ca au gasit "indicii" ale faptului ca sora White sustine ca "lucrarea de ispasire a lui Hristos se desfasoara acum (ea scria aceasta în 1880) în sanctuarul din ceruri". Aceasta descoperire dadea o lovitura mortala noii lor teologii. Era evident imposibil sa crezi ca lucrarea de ispasire a fost îndeplinita si finalizata la cruce, si în acelasi timp sa sustii ca se desfasoara totusi în ceruri. Aceste afirmatii nu pot fi adevarate în acelasi timp.
Cu toate aceste, biserica noastra s-a pronuntat deja asupra acestui punct când, în 1957, s-a scris în Ministry ca marele act de la cruce a constituit "ispasirea completa, perfecta si finala pentru pacatele oamenilor". Ministry, februarie 1957. În acest articol se afirma ca aceasta este acum "întelegerea adventista asupra ispasirii, confirmata, iluminata si clarificata de Spiritul Profetic". Ibid. Aceasta afirmatie n-a fost niciodata retractata, sau modificata, sau schimbata si nici un scriitor sau redactor n-a contrazis-o. Ea ramâne.
În aceasta situatie, ce sa faca cercetatorii? Fusesera pusi în fata declaratiei sorei White ca ispasirea are loc acum în ceruri. De asemenea, cunosteau declaratiile conducerii noastre, cum ca ispasirea a fost facuta si terminata la cruce. Ei trebuiau sa accepte ori una, ori alta. Au ales sa-i urmeze pe conducatori.
Dar cum ramânea cu numeroasele declaratii ale sorei White? Era clar ca trebuia ca influenta ei sa fie în vreun fel slabita, si afirmatiile ei rastalmacite. Dar aceasta era greu de facut; si ceea ce avea sa se faca trebuia facut în secret. Daca era descoperit la timp, planul ar fi esuat. Daca, totusi, s-ar fi putut lucra în secret si repede, problema ar fi devenit un "fapt împlinit" înainte ca cineva sa afle despre ce este vorba.
În acest timp mi-a fost înmânata o copie dupa procesele verbale ale Consiliului administratorilor fondului White, pe care le voi prezenta în continuare, astfel încât sa aveti posibilitatea de a constata singuri ce s-a întâmplat:
Procesul verbal din 1 mai 1957, pagina 1483: "În acest moment al desfasurarii lucrarilor, fratii X si Y au fost invitati sa se alature administratorilor pentru a continua discutarea unei probleme care fusese luata în studiu în ianuarie. Fratele X si grupul sau, care studiasera cu câtiva pastori, au devenit brusc constienti de declaratiile Ellenei White care arata ca lucrarea de ispasire a lui Hristos se desfasoara acum în sanctuarul din ceruri. Într-o afirmatie din "Bazele educatiei crestine" este folosit cuvântul "sacrificiu".
Pentru neadventisti, care nu sunt obisnuiti cu modul în care întelegem noi problema sanctuarului, referirile la o continuare a lucrarii de ispasire a lui Hristos sunt dificil de înteles, si s-a sugerat administratorilor ca, în unele din scrierile Ellenei White ar putea aparea niste note de subsol sau note-anexa care sa clarifice, în cea mai mare parte în cuvintele Ellenei White, întelegerea noastra asupra diverselor faze ale lucrarii de ispasire a lui Hristos. Cei doi frati care s-au alaturat administratorilor în timpul discutiilor au considerat ca aceasta este o problema care va lua amploare în viitorul apropiat si ca ar fi bine sa ne grabim sa pregatim si sa includem astfel de note în urmatoarele editii ale scrierilor Ellenei White. Problema a fost discutata cu grija si seriozitate, dar în momentul în care întâlnirea a luat sfârsit pentru a face loc altor comitete, nu se hotarâse înca nimic."
Întâlnirea din data de 2 mai, pagina 1488. "Întâlnirea administratorilor din data de 1 mai s-a încheiat fara sa se fi facut ceva în privinta problemei discutate pe larg, si anume oportunitatea unor note de subsol sau a unor explicatii în legatura cu declaratiile Ellenei White privind lucrarea de ispasire a lui Hristos, declaratii care arata ca aceasta lucrare continua în acest timp în ceruri. Deoarece presedintele consiliului nostru lipseste din Washington pentru o perioada de patru luni, s-a votat amânarea pentru mai târziu a dezbaterii problemei aduse în atentia noastra de catre fratii X si Y în legatura cu declaratiile Ellenei White cu privire la continuarea lucrarii de ispasire a lui Hristos".
Dupa întoarcerea presedintelui consiliului din calatoria sa de patru luni, problema a fost discutata în continuare si s-a decis ca sugestia celor doi frati sa fie respinsa. Aceasta hotarâre este vrednica de lauda, dar meritele ei sunt oarecum umbrite de faptul ca a fost nevoie de opt luni de zile pentru a fi luata, si ca nu s-a ajuns la aceasta concluzie decât dupa ce planul a fost dezvaluit.
Acest raport m-a naucit: Cum poate îndrazni cineva sa propuna sa se faca adaugiri la scrierile sorei White pentru a sustine noile puncte de vedere? Am meditat îndelung si m-am rugat mult. Aveam eu vreo responsabilitate în aceasta problema? Daca aveam, era de datoria mea sa vorbesc cuiva, unui singur om. Întrucât raul nu fusese comis împotriva mea, ci împotriva bisericii si credintei noastre, aveam datoria sa vorbesc unuia dintre conducatori. Si asa am facut.
În scrisoarea pe care am trimis-o în data de 27 februarie 1957 mi-am exprimat teama ca editarea cartii "Întrebari din doctrina" fusese pregatita prea în graba si dupa un timp de studiu prea scurt. Cartile de acest fel nu pot fi scrise pe fuga si trebuie pregatite de oameni care au studiat subiectul o viata întreaga si au petrecut ani de zile cercetând Marturiile. La 7 martie 1957 am primit acest raspuns: "Am retinut observatia dumneavoastra “Ma tem ca nu cumva continutul cartii în curs de publicare sa afecteze credinta noastra”. Cred, frate Andreasen , ca nu este cazul sa va îngrijorati pentru ceea ce va aparea în carte. Ea este verificata cu grija de catre un grup de oameni capabili în care avem cea mai mare încredere. Sunt încredintat ca veti fi încântat de rezultate."
În raspunsul meu din data de 1 martie, îmi exprimam din nou temerile cu privire la continutul cartii. Referindu-ma la un articol care aparuse în numarul din februarie 1957 al revistei Ministry, spuneam: "În cazul în care comitetul este de acord cu parerile publicate aici, trebuie sa protestez în modul cel mai serios. Pentru ca aceste puncte de vedere nu sunt, în mod sigur, doctrine adventiste, ci reprezinta pareri dobândite în urma studiului superficial al câtorva parti din scrierile sorei White, si nu reflecta învatatura generala." Încheiam cu urmatoarele cuvinte: "În acest mod îmi exprim protestul împotriva celor publicate în acest timp cu privire la doctrina ispasirii, si doresc ca protestul meu sa fie cunoscut din timp. Nupot sa cred ca unii dintre fratii nostri au fost împinsi în acest impas de dorinta de a fi asemenea popoarelor (bisericilor) din jurul nostru si ca am ajuns sa facem concesii ca urmare a presiunilor dinafara.
Neprimind nici un raspuns, am scris din nou pe data de 10 mai 1957:
"Sper ca ati înteles ca vorbesc serios. Am mare încredere în dumneavoastra. În cei peste saizeci de ani de colaborare oficiala cu biserica, unul din principalele mele scopuri a fost sa inspir încredere în Spiritul Profetic. În ultimii doi ani am vorbit de 204 ori despre acest subiect. Am simtit ca poporul nostru avea nevoie de ajutor, si am încercat sa-l ajut. Sunt îngrozit de ceea ce pare sa ne rezerve viitorul, daca Dumnezeu nu ne va ajuta. Fie ca Domnul sa va dea întelepciune si curaj pentru a face ceea ce trebuie."
Dupa ce am intrat în posesia proceselor verbale confidentiale ale consiliului domeniului White, am urmat sfatul lui Hristos de a vorbi "cu el singur", si am scris patru scrisori presedintelui Conferintei Generale. La 26 ianuarie 1957 am primit acest raspuns: "Sunt sigur ca putem avea toata încrederea ca fratii de la domeniul White vor actiona cu prudenta în aceasta directie si nu vor adopta pozitii care ar putea crea încurcaturi în viitor. În mod sigur, frate Andreasen, nu exista nici o intentie de a ne amesteca în scrierile sorei White. Le pretuim nespus de mult. Referitor la cartea "Întrebari si raspunsuri"(sau "Întrebari din doctrina"), dati-mi voie sa va asigur ca nu este lucrarea fratilor ale caror nume le-ati mentionat. Este adevarat ca ei au contribuit la aceasta lucrare, dar ea a fost luata din mâinile lor si este mai degraba rezultatul muncii unui grup mai mare, decât opera câtorva oameni."
La 4 iulie 1957 am raspuns printr-o scrisoare din care citez: "Ma tem ca va veni o zi când aceasta problema va ajunge la cunostinta poporului. Aceasta va zdruncina credinta întregii biserici. Desigur, unii se vor bucura ca, în sfârsit, sora White a fost lepadata. Altii vor plânge si vor striga la Dumnezeu pentru mângâiere, "Cruta pe poporul Tau, si nu face de rusine mostenirea Ta!". Iar când vom cadea în propria noastra plasa, bisericile lumii se vor desfata! Va rog, frate, aveti în vedere ca aceasta carte sa nu fie publicata. Ar fi fatal. Daca acum nu are loc o lucrare de ispasire în sanctuarul din cer, atunci biserica ar putea sa-si recunoasca greseala deschis si cinstit, si sa suporte consecintele. Sa o dam deoparte pe sora White, si sa nu mai aparam cu ipocrizie scrierile ei, iar în spatele aparentelor sa publicam asa ceva si sa mai si pretindem ca este opera ei. Închei exprimându-mi înalta mea consideratie pentru dumneavoastra. Va sta înainte o sarcina aproape coplesitoare, de a face fata celei mai mari apostazii pe care biserica a întâmpinat-o vreodata."
La 18 septembrie 1957 am primit aceasta comunicare: "Consider închisa problema la care va referiti. Nu cred ca aveati dreptul sa folositi procesele verbale de la White Estate asa cum ati facut-o. Procesele verbale sunt confidentiale si nu sunt destinate uzului public. Sper sa nu ajungem niciodata sa consideram ca oamenii ar trebui condamnati si pusi sub disciplina pentru ca au venit înaintea celor în drept pentru a discuta chestiuni care tin de lucrarea si învatatura bisericii".
La 27 septembrie 1957 am raspuns: "Multumesc pentru scrisoarea dumneavoastra din 18 septembrie, în care afirmati ca "problema la care va referiti este închisa". Am cerut o investigatie. Dumneavoastra ati respins-o. Ati ignorat persoanele implicate, ati spus ca nu aveam dreptul sa folosesc informatiile pe care le-am primit, si ati închis usa. Dati-mi voie sa va explic ca singurul mod în care am folosit informatiile primite a fost sa va informez pe dumneavoastra, si pe nimeni altcineva. Ce altceva as fi putut face? Ati afirmat ca daca aceste informatii ar fi ajuns în mâinile dumneavoastra, nu le-ati fi folosit. Permiteti-mi o precizare. Eu consider ca aceasta situatie constituie cea mai mare apostazie care a avut loc în biserica noastra, si dumneavoastra vreti s-o tainuiti! Iar acum ati închis usa. Nu cred, frate Figuhr, ca va dati seama de gravitatea situatiei. Poporul nostru nu va accepta nici o falsificare sau încercare de modificare a Marturiilor. Aceasta le va inspira un simtamânt de teama ca ceva nu este în regula cu cei din conducere. Cititi din nou scrisoarea mea din 12 septembrie. Puteti salva situatia, dar numai daca veti vrea sa cercetati problema. Sunteti pe punctul de a distruge biserica. Ma voi ruga pentru dumneavoastra."
Corespondenta mea cu Washingtonul a continuat pe aceasta linie pâna când, la 16 decembrie 1957, am primit acest ultimatum: "Ei (oficialii) va cer sa încetati aceasta activitate." Trei zile mai târziu am primit urmatoarea completare: "Aceasta va aseaza în opozitie cu biserica din care faceti parte, si în mod sigur va crea probleme în relatia dumneavoastra cu biserica. Având în vedere toate acestea, functionarii despre care v-am scris mai devreme va cer sa încetati aceasta activitate."
În tot acest timp nu mi s-a propus vreo audienta. Mi s-a ordonat pur si simplu sa-mi încetez activitatea, si, implicit, am fost amenintat ca, daca nu voi face asa, "negresit vor aparea probleme în relatia dumneavoastra cu biserica". N-a existat nici o propunere de audiere, mi s-a ordonat pur si simplu sa-mi încetez activitatea. Fusesem condamnat fara drept de apel. Amenintarea ca numele meu ar putea ajunge sa fie luat în discutie spunea destul de mult. Nu s-a pus problema daca plângerea mea era îndreptatita. Eram deja condamnat; singura problema era cum voi fi pedepsit.
Aceasta îmi aduce aminte de cele publicate în Eternity, si anume ca oamenii nostri i-au "explicat lui Mr. Martin ca în rândul lor (al adventistilor) se afla si unii extremisti, dupa cum exista iresponsabili cu vederi ciudate în orice domeniu al crestinismului fundamental." În contrast cu aceasta extrema, ei au o "conducere înteleapta", referindu-se la ei însisi. Nu stiu cum s-au comportat conducatorii nostri la întâlnirile cu evanghelicii, dar au creat impresia ca "grupul majoritar al conducerii întelepte este hotarât sa "puna frâna" membrilor care cauta sa sustina pareri diferite de cele ale conducerii responsabile a denominatiunii". Eternity Extra, Septembrie 1956, pag 2.
Invit cititorul sa mediteze la acest lucru. Avem o conducere înteleapta - potrivit propriei ei aprecieri. Avem, de asemenea, "extremisti iresponsabili cu vederi ciudate". Aceasta conducere înteleapta este hotarâta sa opreasca pe "oricare membru care cauta sa sustina pareri contrarii celor ale conducerii responsabile a bisericii".
Prima data când am citit acest lucru, nu mi-a venit sa cred. Am fost, timp de cincizeci de ani un membru onorabil al bisericii, ocupând chiar pozitii de raspundere. Dar fiindca am îndraznit sa sustin "pareri diferite de cele ale conducerii întelepte a bisericii", am devenit unul dintre "iresponsabilii cu pareri ciudate", dintre "extremistii" din biserica; si, fara a fi fost macar audiat, mi s-a ordonat sa-mi încetez activitatea sau voi simti "frânele" puse. Daca nu as avea în fata mea, chiar în acest moment, dovezile, mi-ar fi greu sa cred ca o "conducere înteleapta" ar încerca sa înabuse criticile si sa-i ameninte pe acei membri care cauta sa sustina pareri diferite de cele ale conducerii responsabile a bisericii. Chiar aici am ajuns? Roma a mers doar putin mai departe.
Unii vor obiecta ca acestea sunt doar spusele evanghelicilor despre conducatorii nostri. Dar ramâne faptul ca ai nostri n-au protestat niciodata împotriva acestor acuzatii. Propriul meu caz arata clar ca fara vreo cercetare sau vreo audiere, aveam sa fiu adus înaintea instantei, nu pentru o audiere ci pentru a fi condamnat fara a fi fost audiat, de catre cei care s-au erijat în postura de judecatori. Retineti ca aceasta se întâmpla înainte de Conferinta Generala din 1958, înainte ca noua teologie sa fi fost oficial acceptata si înainte ca biserica sa fi avut ocazia sa se pronunte asupra subiectului. Orice critica publica trebuia sa înceteze. Daca nu înceta, "aveau sa apara negresit probleme în relatia dumneavoastra cu biserica". Acesta era un ultimatum.
Cum am reactionat? Cum ar fi reactionat oricine. Era vorba de o uzurpare a autoritatii . Am scris ca eram un om al pacii, si ca as fi putut fi convins, dar nu amenintat. Credeam, si cred si acum ca biserica se afla în fata apostaziei prezise de mult, ca liderii nostri au urmat exact linia schitata în Spiritul Profetic si ca am o datorie de la care nu ma pot eschiva. Îmi pare foarte rau ca liderii nostri, prin actiunile lor, au oferit dusmanilor nostri ocazia de a aduce reprosuri îndreptatite cauzei lui Dumnezeu. În scrisorile mele anterioare am mentionat iar si iar ca dusmanii nostri vor descoperi, mai devreme sau mai târziu, slabiciunea noastra si vor profita de ea. I-am rugat pe conducatorii nostri sa îndrepte greselile facute; dar fara rezultat. Culegem acum ce am semanat.
În urmatoarea mea scrisoare am reluat eforturile, solicitând o audiere, nu particulara ci publica, si daca se va considera ca nu este bine asa, o audiere particulara, dar care sa fie înregistrata si sa primesc si eu o copie a înregistrarii. Dar nu am reusit. Voi prezenta mai târziu motivele pentru care nu am reusit sa obtin o audiere înregistrata.
Am fost întrebat ce ma astept sa obtin. Am primit sute de scrisori în care mi se promitea sprijin daca aveam sa fac anumite lucruri. Am raspuns la câteva scrisori, dar îmi este imposibil fizic sa intru în corespondenta cu toti care mi-au scris. Am primit multe indicatii si instructiuni, dar n-am vrut sa implic pe altii. Mi s-au atribuit tot felul de motive; se pare ca unii oameni nu reusesc sa înteleaga ca a atribui motive înseamna a judeca. De asemenea, unii nu pot sa înteleaga ca doctrina în sine este destul de importanta pentru a furniza motive de protest. În aceste momente de criza ar fi o lasitate din partea mea sa nu ma ridic, cu ajutorul Domnului, împotriva celor puternici.
Au venit la mine trei delegatii care au staruit sa fac ceva "practic". Ei spuneau de fapt: "suntem alaturi de dumneavoastra, dar nu ati abordat problema în mod practic. În momentul în care ne vom alatura dumneavoastra este posibil sa ne pierdem pozitia, si probabil asa se va întâmpla (ei fiind pastori). Daca aveti ceva sa ne oferiti, daca doriti sa porniti o alta miscare la care sa ne putem alatura, vom veni cu dumneavoastra. Dar sa parasesti totul fara a avea vreo perspectiva este nerealist. Nu veti obtine nimic pâna nu veti avea ceva de oferit." Le-am raspuns acestor oameni ca sunt adventist de ziua a saptea, ca nu intentionez sa initiez o alta miscare si ca nu contez pe sustinerea celor care privesc astfel lucrurile. Ei nu sunt facuti dintr-un material care sa poata sa ramâna în picioare în crizele care ne stau în fata.
Sunt adventist de ziua a saptea si ma bucur în adevar. În cele din urma dreptatea si adevarul vor învinge. Sper ca, daca adevarul despre situatia prezenta va fi facut cunoscut, se vor gasi barbati si femei care vor protesta si vor avea suficienta influenta pentru a efectua unele schimbari în organizatia noastra care sa asigure încredintarea slujbelor sfinte unor oameni care sa fie credinciosi adevarului dat sfintilor de la început.
Închei aceasta scrisoare salutându-va din inima pe toti. Urmatoarea mea scrisoare, în legatura cu audierea , va fi interesanta. Pâna atunci, Domnul sa fie cu dumneavoastra.

 Scrisoarea 4
M. L. Andreason
DE CE NU O AUDIERE?
În scrisoarea precedenta am relatat cum, în luna mai 1957, am intrat în posesia unor procese verbale oficiale ale Consiliului administratorilor fondului White, considerate a fi secrete, care dezvaluiau o tentativa de falsificare a marturiilor prin inserarea în unele volume a unor note si explicatii cu scopul de a crea impresia ca sora White era de acord cu noua teologie promovata în Ministry si în cartea "Întrebari din doctrina", sau macar ca n-ar fi fost împotriva ei. Am fost uluit când am citit acest document oficial, si de doua ori uimit când am citit ca acest plan era aprobat de conducerea noastra. Asta ar însemna ca oamenii pot sa încerce, fara teama, sa faca adaugiri la scrierile Spiritului Profetic prin care sa modifice sau sa schimbe întelesul celor scrise de sora White. Ce siguranta mai putem avea ca scrierile ce urmeaza a fi publicate reprezinta învatatura nealterata a autorului, si ca nu au fost "modificate si corectate" cum s-a întâmplat cu alte carti, conform relatarii din Eternity ?
În timp ce ma gândeam cu îngrijorare la ceea ce acesti oameni încercasera sa faca, am fost profund tulburat dându-mi seama ca acest fapt era aprobat de administratie, si ca urma sa fie pe viitor o tactica acceptata. Oamenii vor putea, de aici înainte, sa mearga la Consiliul White si , cu aprobarea sa, sa insereze în secret explicatii si note, înainte ca cineva sa afle ceea ce se întâmpla. Si vor putea face aceasta cu asigurarea ca, daca cineva le citeste si descopera ce s-a întâmplat, administratia va discuta cu el si-l va ameninta pâna când îsi va înceta "activitatea". În cazul meu, mi s-a spus ca procesele verbale erau confidentiale si ca nu aveam dreptul sa le procur si nici macar sa le citesc. Desi am citat direct si corect din rapoartele oficiale (procesele verbale), mi s-a spus: "Ati facut toate acestea pe baza unor zvonuri si pe baza proceselor verbale confidentiale pe care nici nu aveati dreptul sa le cititi"(Scrisoare, dec. 1957)
voiau sa insereze "note", "explicatii", "note-anexa", "note de subsol", "note favorabile", "în viitoarele editii ale scrierilor Ellenei White", (retineti ca toate acest expresii sunt la plural), presedintele minimalizeaza problema, declarând, într-o scrisoare din 20 septembrie 1957 ca toate acestea se rezumau la "o trimitere inserata la sfârsitul unei pagini"; asta era, o trimitere, la sfârsitul unei pagini, în una din cartile sorei White. Dar aceasta este în totala contradictie cu raportul oficial. Cum poate fi explicata aceasta discrepanta? Primul meu gând si prima mea speranta au fost ca voi fi chemat imediat sa dau socoteala, si ca voi fi întrebat pentru a-mi proba sau a-mi retrage acuzatiile; ca un grup de oameni impartiali vor fi chemati pentru a conduce o audiere. Dar am fost dezamagit în asteptarile mele.
Prima reactie la "activitatea mea" a sosit într-o scrisoare din data de 16 decembrie 1957. Mi se spunea: "Problema activitatii dumneavoastra a fost discutata de catre functionarii Conferintei Generale, care dezaproba total ceea ce ati facut. De aceea, ei va cer sa încetati aceasta activitate". Înainte sa fi avut ocazia sa raspund, în data de 19 decembrie am primit urmatoarele:
"Doresc sa repet ceea ce am scris mai devreme, ca oamenii au tot dreptul sa mearga la comitete, inclusiv la grupul White Estate, si sa faca sugestii fara sa se teama ca vor fi pusi sub disciplina sau tratati ca eretici. Daca ne gândim ca ati facut toate acestea pe baza zvonurilor si pe baza proceselor verbale pe care nici nu aveati dreptul sa le cititi, se pare ca nu ati procedat ca un adevarat adventist. Nu ati fost prezent la acea sedinta a consiliului si tot ce stiti despre ea sunt zvonuri si scurtele note redactate de secretarul acestei întâlniri. Acum, faptul ca ati mers mai departe si ati creat o astfel de problema, nu va pune într-o lumina de invidiat. Daca faceti aceasta, vom avea si noi ceva de spus. Aceasta va va aseza din nou în opozitie cu biserica, si va crea în mod sigur probleme în relatia dumneavoastra cu biserica. Având în vedere toate acestea, slujbasii despre care v-am scris anterior, va cer în mod serios sa încetati activitatea dumneavoastra."
Dupa cum observati, nu a fost sugerata vreo audiere, pentru a stabili adevarul sau falsitatea acuzatiilor mele. Am fost pur si simplu somat sa-mi încetez activitatea, sau daca nu… Cum am reactionat? Ca orice om care a fost amenintat. Am raspuns ca sunt un om al pacii, ca as putea fi convins, dar nu amenintat. Le-am cerut sa-si urmeze planurile. Eram pregatit pentru orice ar fi urmat.
Ce urma? Nu stiam ce voia sa însemne, la urma urmei, "relatia mea cu biserica". Puteam sa înteleg orice. Aflasem ce impresie îi lasasera Dr. Barnhouse, în ce priveste cazul în care cineva s-au împotrivi autoritatii lor . Iata ce relateaza el: "Pozitia adventistilor, cel putin pentru unii dintre noi, pare a fi o pozitie noua; pentru ei ar putea fi doar pozitia grupului majoritar al conducerii întelepte care este hotarâta sa "puna frâna" membrilor care cauta sa sustina pareri diferite de cele ale conducerii responsabile a denominatiunii." Eternity Extra, 1 septembrie 1956.
Este regretabil ca liderii nostri au lasat evanghelicilor o astfel de impresie. Aceasta declaratie a fost publicata acum trei ani. Conducatorilor nostri le-a fost atrasa atentia asupra ei si li s-a cerut sa dezminta o asemenea intentie. Dar ei n-au dat nici o dezmintire, n-au protestat în nici un fel si poporul nostru, oarecum în sila, a ajuns la concluzia ca impresia Dr. Barnhouse cu privire la conducatorii nostri este corecta. Adaugati la aceasta relatarea lui Mr. Martin ca liderii nostri i-au spus ca "în rândul adventistilor exista unii membri extremisti, asa cum exista iresponsabili cu vederi ciudate în orice domeniu al crestinismului fundamental." Conducatorii nostri le-au spus evanghelicilor aceste lucruri în timpul discutiilor asupra importantului subiect al naturii lui Hristos pe când era în trup. Eu consider aceste afirmatii ca fiind o insulta. Ele arata dispretul conducatorilor nostri fata de cei care nu sunt de parerea lor. Cred ca aceste afirmatii constituie mari capete de acuzare. Poporul nostru este îndelung rabdator, dar este pentru prima data când credinciosii adventisti sunt insultati de catre conducatorii lor.
SCURTA ÎNTÂLNIRE
Singura întâlnire pe care am avut-o cu conducerea a avut loc în februarie 1958, când doi slujbasi mi-au cerut sa ma întâlnesc cu ei în timpul celor câteva minute de pauza dintre sedintele lor de lucru. Principala lor dorinta parea a fi sa afle daca intentionez sa continui "activitatea" mea . Le-am spus ca asta intentionam. Am fost întrebat de ce nu am cerut o audiere. Nu mi-a trecut niciodata prin minte sa cer o audiere. Ma asteptam sa fiu convocat . Dar, meditând la aceasta, a doua zi am scris: "Nu am stiut ca ati fi dorit sa vin la Washington pentru o audiere sau o discutie, întrucât nu ati pomenit niciodata de asa ceva. Daca aceasta este dorinta dumneavoastra, sunt gata sa vin. Am o singura rugaminte, ca audierea sa fie publica sau sa fie prezent un stenograf si sa primesc o copie a procesului verbal." Scrisoare, 5 februarie 1957.
În raspunsul pe care l-am primit, datat 10 februarie, invitându-ma sa vin, se spunea: "Conform dorintei dumneavoastra, fratii nu au ridicat obiectiuni asupra înregistrarii conversatiei noastre. Sugeram ca o înregistrare pe banda de magnetofon ar putea fi modul cel mai practic de a face aceasta."
Aceasta propunere îmi convenea. Retin totusi ca nu se mentiona ca voi primi o copie a înregistrarii. Ma gândeam ca, probabil, asta era de la sine înteles, întrucât pusesem aceasta conditie si ei acceptasera propunerea mea. Dar eram nelinistit. Daca as fi scris pentru a cere o noua confirmare, as fi creat impresia ca pun la îndoiala sinceritatea lor. Dar, neprimind nici o alta comunicare, la data de 21 februarie, am scris:
"Cu sau fara intentie, nu ati raspuns la solicitarea de a-mi da o copie a înregistrarii. Aceasta este necesar deoarece , în orice discutie despre ce s-a spus ori nu s-a spus, va fi cuvântul meu contra cuvântului a doisprezece oameni. Nu-mi pot permite sa ma asez într-o astfel de pozitie. Voi veni doar daca veti îndeplini aceasta conditie."
La aceasta am primit un raspuns pe 27 februarie: "În privinta înregistrarii, cred ca am precizat în scrisoarea din 10 februarie ca fratii intentioneaza sa înregistreze pe banda de magnetofon dezbaterile de la aceasta întâlnire. Aceasta va furniza o înregistrare completa a celor ce se vor spune si se vor face. Presupunem ca veti fi multumit de o înregistrare atât de amanuntita".
Cerusem o copie a înregistrarii, si aceasta scrisoare ma asigura ca va fi facuta o înregistrare pe banda, care "va asigura o înregistrare completa a celor ce se vor spune si se vor face". Se presupunea ca "o astfel de înregistrare amanuntita" îmi va fi pe plac. Asa avea sa fie. În sfârsit, eram asigurat ca se va face o înregistrare completa si, conform propriei lor sugestii, urma sa fie o înregistrare pe banda de magnetofon. Nici nu puteam sa cer mai mult. Dar, citind cu atentie "Întrebari din doctrina" am observat ca unele lucruri puteau fi afirmate pe o pagina, iar la numai câteva pagini distanta sa fie ignorate. Am retinut si câteva expresii cu dublu înteles, si aceasta mi-a creat o senzatie de nesiguranta. Nu-mi puteam alunga din minte banuiala ca unele din aceste expresii au fost folosite cu scopul de a cea confuzie si a deruta pe cititor. De aceea, am recitit scrisorile pe care le trimisesem si pe cele primite, în special partile care se refereau la cererea mea de a primi o copie a înregistrarii. Am constatat ca cererea mea nu era confirmata nicaieri si ca discutarea ei fusese evitata. Aceasta m-a surprins. Oare exista intentia de a nu mi se da o copie a înregistrarii, în timp ce scrisorile erau gândite pentru a crea impresia ca voi primi o copie? Dovezile pareau sa-mi întareasca suspiciunea.
Pentru a ma convinge, am scris în data de 4 martie ca doresc asigurarea absoluta, formulata clar, ca mi se va da "o copie completa a înregistrarii", asa cum se mentionase. Am încheiat spunând "Asupra acestui punct trebuie sa fiu absolut sigur". Neprimind nici un raspuns pâna la data de 12 martie, am scris din nou: "Astept înca o promisiune clara ca nu se va face o singura înregistrare, si ca mi se va da o copie. Dupa cum spuneam în prima mea scrisoare, este o conditie esentiala".
La 18 martie a sosit raspunsul: "V-ati referit la dorinta de a se pastra o înregistrare, si, de asemenea, o copie a înregistrarii. Discutând aceasta cu functionarii, s-au facut urmatoarele propuneri, care ni s-au parut corecte pentru toti cei interesati: grupul va alege un secretar, care va scrie concluziile la care vom ajunge, iar acestea vor fi supuse întregului grup pentru aprobare, dupa care fiecare va primi o copie. Credem, frate Andreason ca aceasta sugestie va fi pe placul dumneavoastra". Aceasta era o sugestie cu totul noua si complet diferita. Dupa ce mi se spusese, în scrisoarea din 27 februarie, ca se va face o înregistrare pe banda, o înregistrare "completa… a celor ce se vor spune si se vor face" si se exprimase speranta ca o astfel de "înregistrare amanuntita va fi pe placul meu", acum mi se prezenta o noua si neasteptata propunere, cu totul diferita de cea anterioara. Nu avea sa mai fie nici stenograf, nici înregistrare pe banda, nici relatare completa, ci unul dintre ei avea sa scrie concluziile la care vom ajunge. Si se presupunea ca aveam sa fiu multumit cu asa ceva! Dar nu eram deloc multumit. Era un abuz de încredere. Era, ca si înlocuirea Rahelei cu Lea, o afacere rusinoasa. Ma simteam ca si Iacov când a fost pacalit. Cu trei saptamâni înainte mi se promisese "o înregistrare completa" a întâlnirii, care se spera ca va fi pe placul meu. Acum mi se oferea o copie a concluziilor, care se spera de asemenea ca îmi va fi pe plac.
Scrisoarea din 18 martie descopera faptul ca n-a existat niciodata intentia de a mi se da o copie a înregistrarii, si ca ei se prefacusera tot timpul, gândind ca voi accepta sugestia lor, venind la o audiere sau discutie fara a mi se garanta primirea vreunei înregistrari a discutiei, ci doar a concluziilor.
În Evul Mediu ereticii erau arestati si condamnati în secret. Pe atunci nu exista "habeas corpus act". Si acum functionarii sugerau o sedinta neînregistrata, la care sa fie prezenti doar câtiva oameni, si sa nu se faca nici un fel de înregistrare! Consider ca aceasta este o sugestie imorala. De ce anume se temeau? Si, pe deasupra, înainte de a veni la audiere, s-a pus conditia "sa fiti de acord, supunând cazul dumneavoastra comitetului Conferintei Generale, sa respectam decizia comitetului".(Scrisoarea din 13 mai 1958)
Aceasta descopera clar intentia comitetului. Avea sa aiba loc o audiere, o audiere secreta, incluzând si o discutie, dar înainte de a avea loc audierea sau discutia trebuia sa fiu de acord sa accept concluzia si verdictul lor! În aceste conditii , ce-ar mai fi putut face pentru a câstiga procesul?
Se pare ca functionarii aveau de gând sa se erijeze în postura de acuzatori, jurati, judecatori si executori. Într-un caz care implica puncte de doctrina si care necesita discutii pentru a se ajunge la concluzii sanatoase, un comitet de oameni neutri, neimplicati direct în controversa, trebuie sa examineze cazul. Nici un judecator nu examineaza vreodata un caz în care este personal interesat. El refuza sa prezideze un caz în care este cât de putin implicat. Dar slujbasii nostri s-au ales singuri pentru a examina cazul si a arbitra o disputa care implica puncte de teologie, cu dreptul de a actiona si de a cere ca partea adversa sa accepte dinainte orice decizie ar fi luata. Aceasta înseamna de fapt a accepta pretentia oamenilor alesi ca administratori, executori, promotori, finantatori, organizatori si sfatuitori, ca ar avea jurisdictie asupra doctrinei, desi nu au fost educati în acest scop. I-am auzit pe fiecare spunând, în diferite ocazii: "Nu sunt teolog."
La 26 martie 1958 am raspuns scrisorii care spunea ca nu va avea loc nici o înregistrare, dar ca voi primi o copie a concluziilor. Nu aveam nevoie de asa ceva. Stiam dinainte care ar putea fi acestea, întrucât fusesem deja judecat si amenintat. Mi se ascunsese intentionat faptul ca nu aveam sa primesc o copie a înregistrarii, pentru a putea fi judecat în secret. Aparent se intentiona sa nu se faca cunoscuta aceasta problema, si, daca eram de acord de la început sa accept concluziile lor, puteam fi acuzat ca mi-am calcat promisiunea daca as fi facut ulterior vreun comentariu. Daca as fi putut fi determinat sa vin la Washington în aceste conditii, as fi fost cu siguranta "înfundat". Cu toata aceasta "poveste" în minte, cu repetatele "ocoliri" ale cererii mele de a primi o copie a înregistrarii, ma simteam înselat si încheiam scrisoarea mea spunând: "Încalcarea promisiunilor dumneavoastra anuleaza întelegerea noastra". Încrederea mea în oameni fusese serios zdruncinata.
La 3 aprilie am primit un raspuns care afirma ca scrisoarea mea "a fost primita si continutul ei a fost prezentat functionarilor". Nu se mentiona nimic despre declaratia mea "Încalcarea promisiunilor dumneavoastra anuleaza întelegerea noastra" care era partea cea mai importanta. De altfel, se pare ca aceasta declaratie nu a fost citita functionarilor, pentru ca, o luna mai târziu am primit o scrisoare în care mi se spunea: "Am aflat de la altii ca dumneavoastra considerati ca ne-am încalcat promisiunea." Aceasta denaturare a cuvintelor mele a fost raspândita printre frati, care au crezut desigur ca scrisesem altora, nu persoanelor interesate. Nu facusem asa ceva.
În aceeasi scrisoare din 3 aprilie, cel care-mi scrie declara: "Este adevarat, asa cum afirmati, ca mai întâi a fost sugerata o înregistrare pe banda, însa nu vi s-a promis o copie. Dupa ce s-a facut aceasta propunere, ne-am mai gândit la aceasta problema si credem ca o asemenea înregistrare nu ar fi cea mai înteleapta solutie. Sa înregistrezi pe banda orice remarca, oricât de neînsemnata, n-ar fi corect fata de participanti. În astfel de discutii, nu este exclus ca omeni seriosi sa aiba scapari pe care mai târziu sa le regrete si sa le corecteze. Omul muritor este supus unor astfel de greseli; dar pentru ce le-am pastra? Intentia sincera a acestei întâlniri este de a ajunge împreuna la niste concluzii… Dupa cum reiese din scrisorile dumneavoastra, aceasta parea sa fie în conformitate cu sugestia dumneavoastra de la început."
Aceasta scrisoare clarifica mai multe aspecte. Se admite ca la început a fost sugerata o înregistrare pe banda. De asemenea, este clar ca nu a existat intentia de a mi se da o copie, desi scrisorile au fost concepute astfel încât sa-mi ascunda acest fapt. Se mai afirma ca slujbasii s-au razgândit si au hotarât ca n-ar fi întelept sa înregistreze totul, întrucât "n-ar fi corect fata de participanti"- un motiv uluitor, care tradeaza intentii "necurate". Si apoi, ultima afirmatie falsa: "Dupa cum reiese din scrisorile dumneavoastra, aceasta pare sa fie în conformitate cu prima dumneavoastra sugestie". Asta este o minciuna sfruntata. Îl provoc pe cel care mi-a scris aceste rânduri sa gaseasca macar un loc unde am spus sau am sugerat asa ceva. Si totusi, aceasta impresie a fost raspândita printre fratii din Washington. Fara sa le treaca prin minte ca Washingtonul ar putea spune altceva decât adevarul absolut, fratii care au fost sfatuiti
sa "pastreze linia" aveau sa creada desigur ca aceasta a fost "sugestia mea initiala". Nimic n-ar putea fi mai departe de adevar. Iar si iar, am accentuat în toate scrisorile mele ca doresc o copie a înregistrarii, si acum cel care-mi scrie spune ca reiese din scrisorile mele ca o copie a concluziilor a fost sugestia mea initiala. Care ar putea fi motivul acestei clare dezinformari? Cred ca stiu. Este oare posibil ca stirile de la Washington sa aiba nuante tendentioase?
DE CE ACEASTA SCHIMBARE BRUSCA?
Trebuie sa existe niste motive serioase pentru care s-a decis brusc sa nu se mai faca nici o înregistrare, dupa ce, mai întâi, se luase hotarârea de a se face o înregistrare completa "a tot ce se va spune si se va face". Rapoartele despre criza "Alfa" a apostaziei, cea din 1888, au disparut în mare parte, si relatarile care au mai ramas sunt ascunse la loc sigur si nu sunt disponibile. Nu dorim ca aceasta situatie sa se repete în criza "Omega". Deci, sa fim deschisi. Nu stiu care a fost cauza acestei schimbari. Pot numai sa presupun. Se stia ca "activitatea" mea urma sa fie luata în discutie, si, de asemenea, si relatia mea cu biserica. Fratii au sugerat ca probabil am si eu câteva probleme de discutat. Într-adevar, am asa ceva . Am facut si o lista cu aceste subiecte.
Iata-le:
1. Articolele fratelui Froom, în special cel aparut în Ministry în februarie 1957, în care sora White este desconsiderata.
2. Vizita la arhive a fratilor Anderson si Reed cu intentia de a introduce adaugiri în scrierile sorei White, si politica generala pe care o dezvaluie acest fapt.
3. O lista a subiectelor discutate cu evanghelicii, timp de "sute de ore", si principalele concluzii la care s-a ajuns.
4. O lista detaliata a cartilor "remediate si corectate" la recomandarea lui Mr. Martin, si o lista a cartilor care vor fi corectate în viitor.
5. Procesul celor 3000 $.
6. Prozelitismul. Ce se întelege prin aceasta?
7. Întelesul expresiilor "a pune frâna", "extremisti" si "iresponsabili cu vederi ciudate".
8. Noua universitate si lâncezeala din câmpurile externe.
9. Schimbarea de bani.
10. O revizie completa efectuata de catre o firma serioasa de contabili publici.
Nu am trimis aceasta lista la Washington, pentru ca stiam bine ca parcurgerea unui asemenea program ar putea dura luni de zile. Am sugerat numai câteva subiecte si, desigur, stiam care vor fi rezultatele. Dar, foarte curios, exact în acest timp, fratii decid ca n-ar fi întelept sa faca o înregistrare. În aceste conditii, le înteleg decizia. Motivul pe care-l invoca - faptul ca fratii ar putea sa faca remarci pe care mai târziu sa le regrete - este pur si simplu stupid. Dar sa nu întelegem gresit. O relatare avea totusi sa fie facuta.
Si peste toate acestea, la data de 3 aprilie mi se scrie: "Nu ati cerut niciodata o audiere". Rog pe cititor sa judece singur aceasta problema. Am raspuns: "Va rog sa nu ma interpretati gresit. Nu numai ca am dorit o audienta, dar consider ca o audiere este neaparat necesara daca vrem ca aceasta problema suparatoare sa fie în cele din urma rezolvata. Spuneti ca va îndoiti ca am fost într-adevar sincer atunci când am cerut o audiere. Ei bine, da, am vrut o audiere. Am cerut-o. Nu o audiere secreta. Una deschisa, sau o audiere la care sa se faca o înregistrare completa si amanuntita a tot ce se va spune si se va face. Aceasta a fost dorinta mea de la început. Nu sa fiu protagonistul unor dezbateri închise".
Ultima mea comunicare catre cartierul general a fost datata 28 iunie 1958. Am întrebat daca îsi mentin hotarârea de a-mi acorda o audiere si o copie a înregistrarii pe banda. Un secretar mi-a raspuns: "În ce priveste înregistrarea pe banda a întâlnirii, mi s-a spus sa va transmit ca , în corespondenta noastra nu a existat nici o promisiune a unei astfel de înregistrari pentru dumneavoastra. Daca doriti, se poate face una, dar va fi pastrata în acest birou ca document permanent, dupa cum am afirmat anterior."
Aceasta ma elibera de orice obligatie. Epuizasem toate metodele de comunicare cu oamenii carora trebuia sa ma adresez. Acum pot sa vorbesc bisericii, dupa cum si Hristos spunea, întrucât celelalte metode au dat gres. Si asa voi face. Dar sunt gata oricând sa merg la o audiere sau la un proces, daca vor fi conduse si înregistrate cum se cuvine. Ca totul sa fie clar.
PATIMI MOSTENITE
În cartea "Întrebari din doctrina" la pagina 383 gasim afirmatia ca Hristos "a fost scutit de patimile mostenite si întinaciunile de care sunt afectati descendentii naturali ai lui Adam". Acesta nu este un citat din spiritul profetic. Este o noua doctrina care nu a aparut niciodata în vreo Declaratie de Credinta a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea, si este în contradictie cu declaratiile noastre de doctrina din trecut. Ea n-a fost adoptata "la o sesiune a Conferintei Generale, de catre delegatii acreditati din toata lumea", conform procedurii de oficializare descrisa în "Întrebari din doctrina" la pagina 3. Deci nu este o doctrina aprobata sau acceptata.
DOUA AFIRMATII
Exista în Marturii doua afirmatii la care se recurge în încercarea de a sustine ideea ca Hristos a fost scutit de patimile mostenite. Prima spune ca Hristos "este modelul nostru în toate lucrurile. El ne este frate în slabiciunile noastre, dar fara a fi supus patimilor." Marturii vol. 2, pag. 202. Cealalta afirmatie este: "El a fost un rugator puternic, nesupus patimilor firii noastre omenesti, cazute, dar confruntat cu aceleasi slabiciuni, ispitit în toate lucrurile ca si noi". Ibid. pag. 509. Ambele afirmatii mentioneaza patimile, dar nici una nu pomeneste de "întinaciuni" - "înclinatii corupte". Nici cuvântul "scutit" nu apare aici. Afirmatia sorei White ca Hristos nu a avut patimi sau ca nu a fost supus patimilor, înseamna oare ca El a fost scutit de ele? Nu, pentru ca a nu avea patimi nu înseamna neaparat a fi scutit de ele. Sunt doua concepte total diferite. A fi scutit înseamna a fi "absolvit sau crutat de o obligatie dificila, împovaratoare; eliberat, exceptat de la o regula pe care altii trebuie s-o respecte, care este obligatorie pentru ceilalti; a fi imun fata de ea.
A fost Isus exceptat de la o regula pe care ceilalti trebuie s-o respecte, care este obligatorie pentru altii"? Nu. "Dumnezeu a permis ca Fiul Sau sa vina, ca un prunc neajutorat, supus slabiciunilor omenesti (nu scutit de ele). El I-a îngaduit sa întâmpine pericolele vietii asemenea oricarui om, sa lupte ca orice copil al omenirii, cu riscul înfrângerii si al pierderii vesnice." HLL pag 4. "Pe când era un copil, El gândea si vorbea ca un copil, dar fara ca vreo urma de pacat sa întunece chipul lui Dumnezeu din El. Totusi n-a fost scutit de ispite. El a fost supus (nu scutit) tuturor conflictelor pe care le întâmpinam noi." Ibid. pag. 71. "Dumnezeu n-a crutat nici chiar pe Fiul Sau". Romani 8:32. "Nici un fiu al omului n-a fost chemat vreodata sa traiasca o viata sfânta în mijlocul unei lupte atât de crunte cu ispita, cum a fost Mântuitorul." HLL pag. 71. "El trebuia sa fie tot timpul în garda pentru a-Si pastra curatia". Ibid. Un om poate sa nu aiba cancer, dar înseamna aceasta ca este imun, scutit de asa ceva? Sigur ca nu. Anul viitor ar putea fi afectat de aceasta boala. Sora White nu spune ca Hristos a fost scutit de patimi. Ea spune ca n-a avut patimi, nu ca ar fi fost imun la ele.
De ce n-a avut Hristos patimi? Pentru ca "sufletul trebuie sa pacatuiasca intentionat înainte ca patima sa poata domina ratiunea si ticalosia sa triumfe asupra constiintei." Marturii vol. 5 pag. 177. Si Hristos nu a intentionat sa pacatuiasca. Nici macar o clipa n-a existat în El înclinatia spre pacat. El a fost curat, sfânt, nepatat. Dar asta nu însemna ca El a fost scutit de ispita sau pacat. "El ar fi putut pacatui, ar fi putut cadea." Comentarii Biblice, vol. 5 , p.II 28. Sunt totusi nedumerit cum ar putea cineva s-o faca pe sora White sa spuna ca Hristos a fost scutit, când ea sustine exact contrariul, si nici macar nu foloseste cuvântul "scutit".
ESTE ISPITA PACAT?
Ispita în sine nu este pacat; dar poate deveni pacat daca îi cedam. "Când gânduri necurate sunt nutrite, nu-i nevoie sa fie exprimate în cuvinte sau fapte, pentru a comite pacatul si a pune sufletul sub condamnare". Marturii vol. 4 pag. 623. "Un gând necurat tolerat, o dorinta nesfânta nutrita, si sufletul este contaminat… Orice gând nesfânt trebuie îndepartat pe loc." Marturii vol.5 pag. 177.
Satan ne ispiteste pentru a ne duce în pacat. Dumnezeu îngăduie ispite controlate pentru a ne întari si a ne învata sa rezistam. Satana l-a ispitit pe Adam în gradina; l-a ispitit pe Avraam si pe toti profetii; l-a ispitit pe Hristos; Îi ispiteste pe toti oamenii, dar Dumnezeu "nu va îngadui sa fiti ispititi peste puteri"(1 Corinteni 10:13). "Hristos a fost un agent moral liber care ar fi putut pacatui daca ar fi vrut. El avea libertatea de a ceda ispitelor Satanei si de a zadarnici planurile lui Dumnezeu. Daca n-ar fi fost astfel, daca n-ar fi fost posibil ca El sa cada, n-ar fi putut fi ispitit în toate lucrurile asa cum este ispitita familia umana". Youth's Instructor, 26 oct. 1899.
MAREA LEGE A EREDITATII
În "Întrebari din doctrina" la pagina 383, se afirma ca Hristos a fost "scutit de patimile mostenite si de întinaciunile care-i afecteaza pe descendentii naturali ai lui Adam". Fiecare copil care se naste în aceasta lume mosteneste diferite trasaturi de la înaintasii sai. A mostenit Hristos, în acelasi fel, asemenea trasaturi? Sau a fost scutit? Iata raspunsul: "Asemenea oricarui fiu al lui Adam, El a acceptat efectele marii legi a ereditatii". HLL pag. 48. "Aceste efecte sunt vizibile în istoria stramosilor Sai pamântesti". Ibid. Unii dintre acesti stramosi au fost oameni buni; altii n-au fost atât de buni; unii au fost oameni rai; altii chiar foarte rai. Au fost printre ei hoti, ucigasi, curvari, înselatori. El a avut acelasi fel de stramosi ca si noi. "El a venit cu o astfel de ereditate, sa poarte suferintele si ispitele noastre". Ibid. "Isus a acceptat umanitatea la vremea când rasa umana era slabita de patru mii de ani de pacat." Ibid.
În lumina acestor afirmatii, si a multor altora, cum mai poate spune cineva ca Isus a fost scutit? Departe de a fi fost scutit, sau de a se supune în sila acestor conditii, El le-a acceptat. În citatele date aici se afirma acest lucru de doua ori. "El a acceptat efectele marii legi a ereditatii" si "cu o astfel de mostenire (ereditate) El a venit sa împartaseasca suferintele si ispitele noastre".
Un adventist sincer trebuie deci sa aleaga între "Întrebari din doctrina" si "Hristos Lumina Lumii", între minciuna si adevar. "Dumnezeu a îngaduit ca Fiul Sau sa vina, ca un prunc neajutorat, supus slabiciunilor omenesti. El I-a îngaduit sa întâmpine primejdiile vietii asemenea oricarui alt suflet, sa lupte asa cum trebuie sa lupte orice fiu al omului, cu riscul înfrângerii si al pierderii vesnice." HLL pag.49. "Hristos stia ca vrajmasul va veni la fiecare fiinta umana, pentru a profita de slabiciunea ei… si prin trecerea Lui pe cest pamânt, ca om, Domnul a pregatit pentru noi o cale spre biruinta". HLL pag. 122,123. "Pe El, care si-a parasit slava, si a luat asupra Lui slabiciunile omenirii, se bazeaza mântuirea întregii lumi". Ibid. pag. 11.
Putini, chiar si dintre pastorii nostri, cunosc ceea ce sora White numeste "marea lege a ereditatii". Totusi, aceasta este legea care face efectiva întruparea si-L face pe Hristos om cu adevarat, asemenea fiecaruia dintre noi în toate lucrurile. Pavel considera ca era o datorie morala din partea lui Dumnezeu sa-L faca pe fiul Sau, în toate lucrurile, asemenea unuia din noi, si afirma aceasta cu îndrazneala. El spune: "TREBUIA sa fie, în toate lucrurile, asemenea fratilor Sai, ca sa poata fi, în ce priveste legaturile cu Dumnezeu, un mare preot milos si vrednic de încredere, ca sa faca ispasire pentru pacatele norodului. Si prin faptul ca El însusi a fost ispitit în cele ce a suferit, poate sa vina în ajutorul celor ce sunt ispititi."(Evrei 2:17,18). Termenul folosit aici "trebuia" înseamna "se cuvenea", "se cadea", în sensul unei datorii morale care-i revine lui Dumnezeu.
Marea lege a ereditatii a fost instituita de Dumnezeu pentru a face posibila mântuirea, si este una din legile elementare care n-a fost nicicând abrogata. Dati la o parte aceasta lege, si nu vom mai avea un Mântuitor care sa ne poata fi ajutor sau exemplu. De bunavoie, Hristos "a acceptat" aceasta lege, si astfel a facut posibila mântuirea. A sustine ca Hristos n-a fost supus acestei legi neaga crestinismul si face din întrupare o pacaleala religioasa. Fie ca Dumnezeu sa-i pazeasca pe adventistii de ziua a saptea de asemenea învatatori si de astfel de învataturi.
ÎNTINACIUNEA
Nu am tratat subiectul întinaciunii, desi este mentionat în "Întrebari din doctrine" alaturi de patimi. Hristos a fost supus marii legi a ereditatii, dar aceasta n-are nimic de-a face cu întinaciunea. Gândurile necurate tolerate, dorintele nesfinte nutrite, pasiunile rele îngaduite, vor avea ca rezultat murdarie, întinaciune si pacat. Dar Hristos n-a fost afectat de nici una din acestea. El "nu S-a întinat". "Isus, venind sa locuiasca în trup omenesc, nu S-a întinat". HLL pag.266.
Patimile si întinaciunea sunt doua lucruri diferite, si nu pot fi asezate pe acelasi plan, asa cum sunt alaturate în "Întrebari din doctrina". Patima poate fi asemanata cu ispita, si deci nu constituie un pacat. Un gând necurat poate veni nepoftit chiar într-o ocazie sfânta, dar aceasta nu întineaza; nu este pacat, câta vreme nu este tolerat si pastrat. O dorinta nesfânta poate licari brusc în minte, provocata de Satana; dar nu este pacat atât timp cât nu este nutrita.
Legea ereditatii se aplica în cazul patimilor, dar nu si în cel al întinaciunii. Daca întinaciunea ar fi ereditara, atunci Hristos ar fi fost întinat când a venit pe acest pamânt, si, de aceea, n-ar putea fi "Sfântul"(Luca 1:35). Daca copilul unui barbat necredincios este numit sfânt, o asemenea afirmatie va fi o consolare pentru sotia acestui om. (1 Cor 7:14). Ca adventisti, oricum, noi nu credem în pacatul originar.
Despre aceasta problema a întinaciunii ar fi multe de spus. Dar câta vreme problema care ne sta în fata priveste doar patimile, nu vom discuta mai departe despre întinaciune. Cu alta ocazie poate voi spune mai multe despre patimi, întrucât consider ca afirmatia din "Întrebari din doctrine" este o erezie mortala, distructiva pentru doctrina ispasirii.
Urmatoarea mea scrisoare va fi ultima din aceasta serie. Dar daca cititorul va consulta lista celor 10 subiecte pe care le-am enumerat în aceasta scrisoare, va vedea ca mai sunt multe de discutat. Si aceasta lista nu este exhaustiva. Oricum, îmi voi lua timp pentru a aprofunda ceea ce am spus, pentru ca lucrurile mari se misca încet, si este nevoie de timp pentru a "dospi tot aluatul". Dar drojdia îsi face lucrarea si, la timpul potrivit rezultatul asteptat va aparea. Dar nu ma grabesc. Timpul este de partea adevarului, si adevarul îsi face singur drum, si nu depinde de nici un instrument uman. Am primit multe scrisori de încurajare, si sunt recunoscator pentru ele; cu singurul regret ca nu am putut sa raspund la toate. Cineva care ocupa o pozitie destul de importanta la Washington mi-a scris despre confuzia care exista acolo, afirmând: "Urmarim evenimentele, si , când va sosi timpul, vom fi gata sa actionam. Personal, nu cred ca a sosit timpul, dar nici ca ar fi departe. Suntem cu dumneavoastra, puteti conta pe noi".
Sunt bucuros sa pot spune ca stau bine cu sanatatea, si ca ma bucur deplin de viata. Este minunat sa traiesti în aceste vremuri. "Sunt nemuritor pâna îmi voi ispravi lucrarea." Aceasta s-ar putea întâmpla mâine, si, daca va fi asa, sunt multumit si pregatit. Salut pe toti prietenii mei cu 1 Tesaloniceni 5:25. – M. L. Andreason